Constat, de multişor, o sprinteneală amar jucăuşă a unor condeieri care, tulburaţi de pâcla anonimatului, îşi exhibă pe piaţa mediatică scrânteli de insomniaci autopropulsaţi pe piedestale de infailibili judecători ai Ţării şi ai neamului de a căror apartenenţă li se face jenă. Faptul că viceversa poate fi încă şi mai adevărat nu-i frisonează întru nimic. Nici nu le trece prin mintea cuibărită, sfios şi necumpătat, sub crusta unei suficienţe de gândire pe care o confundă, impardonabil, cu piedestalul de pe care, într-o bălmăjeală aiuritoare, dau sentinţe despre propriul popor cu aceeaşi lejeritate cu care îşi înhaţă, fără vreo umbră de stinghereală, arginţii, de nesăbuinţelor lor judecăţi. Nedepăşită mahmureala de peste noapte, sărind într-o barcă de procurori, nu se mai mulţumesc cu clienţi individuali. De-acum, sunt chemaţi la bară poporul, ţara. Sentinţele sunt definitive. Până acolo încât, pe unii dintre ei nu numai că-i apucă jena de a fi… români, dar ne propun chiar ipoteza (soluţia?!) să devenim… nemţi.
„Cum ar fi ca România să fie guvernată din Germania?”, iată ce soluţie opintea mintea unuia dintre postacii „gândirişi” mai ieri: o ipoteză în faţa căreia, dacă nu-i eludezi gravitatea, n-ar fi chiar departe de un cod de procedură: morală, dacă nu alta. Pentru orice conformitate, a se citi aici.
Sigur, îmi asum riscul de a fi acuzat de „cenzură” a dreptului la opinie. Şi de vreme ce ne-am câştigat dreptul de a spune orice, iar înjurătura sadea şi limbajul licenţios nu sunt întrecute decât de agramatismul generalizat, de ce adică ne-ar mai deranja şarjele sentenţioase ale unor închipuiţi legiferatori de sentinţe bulversante? Şi asta încă nu-i totul. Fiindcă, ipochimenul, ca să preiau, aleatoriu, ceva din semantica lui Nenea Iancu, nu se opreşte aici. În fond, perspectiva identităţii – etnice, naţionale, orăşeneşti ori săteşti – e treaba fiecăruia. Cine dracu’ îl opreşte să nu se facă… neamţ?
El continuă – din banca unei acuzări improvizate ad hoc, pe gustul unei clientele cu care împărtăşeşte buimăceala – decretând, printre altele, că, noi, românii, am duce-o bine acum, fiindcă, spre deosebire de levantinii greci, „am fost copii ascultători şi nu ne-am putut face de cap faţă de europenii care ne dau banii, prin nimic”. Ce să înţelegem? Că de ani buni noi trăim din pomana europenilor? Asta dacă nu cumva, cu ori fără documente oficiale, chiar nu mai suntem în Europa. Şi, mai departe, că ei, adicătelea „europenii” nu prea s-au ales cu nimic (aicea li se aruncă prosopul „politicienilor populişti şi xenofobi de acolo”; e ignorată însă o majoritate tot mai extinsă, la ei ca şi la noi).
Aaa, ceva o piaţă de desfacere, care „nu e chiar aşa de importantă pe cât am vrea noi să credem”; ahaa, o forţă de muncă ieftină-ieftină? Da’ ce, mai contează „europenizarea” generalizată a sistemului bancar, „multinaţionalizarea” economiei, fragilizarea patrimoniului naţional prin deposedarea statului de avuţiile pământului, ale aerului şi apei, vorba poeţilor mai de demult?
Nu sunt, mărturisesc cu o reticentă candoare, vreun priceput în ale economiei: nici macro, nici măcar micro. Sunt însă dispus, în cea mai elementară logică, să dau credit unor specialişti de reputaţie, precum premiaţi Nobel, autori de tratate şi de expertize greu de respins, atunci când susţin exact opusul acestor iluştri… anonimi de prin reţelele noastre „gândiriste”. Anume că, în realitate, chiar şi „trândavii” greci n-au văzut, la propriu, decât o infirmă sumă din banii europenilor. Aceiaşi care s-au îngrijit (cinste lor!) să-şi întoarcă, uneori înzecit, ceea ce au dat ori au părut a da?
Şi, da, faptul că Europa, în actuala ei etapă, se află la o răscruce a destinului unificator e un adevăr pe care nimeni, nici măcar peluza ei cea mai disciplinată, nu-l mai neagă. Cu excepţia câtorva bezmetici dâmboviţeni, precum pacientul nostru de acum care, printre flecăreli veninoase, propune o soluţie ce s-a mai articulat doar prin nişte cancelarii germane în debutul onirismului coşmaresc al unor strategi economişti ai lui Hitler.
Da, căci postacul nostru de serviciu decretează că „singura soluţie este cea predicată (sic!) de către austerii germani: coordonare centrală a economiilor locale, de către tehnocraţi care au dovedit deja că sunt în stare să aducă bunăstare durabilă şi care au sprijin politic suficient de puternic pentru ca întreaga construcţie să fie una democratică”.
Aşa că de ce să ne mai chinuim noi cu alegeri europene, cu întruniri şi discuţii inutile pe la Bruxelles ori Strasbourg, cu comisii şi comitete comune? Frau Merkel şi Herr Stäuble, secondat, eventual, de vreun Ialomiţianu de pe coclaurile carpatine, ca aghiotant silitor, şi basta. Viva Europa! Salvată. Şi uite aşa devenim cu toţii… nemţi. Şi apoi? Păi, privind puţin în istorie, mai rămâne doar ca, metamorfozaţi în nemţi, să ne căutăm… grecii. Fiindcă, fără competitori, adică fără fraieri, nicio partită nu e posibilă. Şi nu cumva asta făcuseră ei, nemţii, în anticamera celor două războaie mondiale?
Declarând ritos că, în ce mă priveşte, eu rămân ce-am fost, român adică, ba poate chiar şi un pic romantic, îmi refuz plăcerea de a fi… neamţ. Întâi, fiindcă, la vreo două milenii şi mai bine, e prea târziu, nu vi se pare?
