Cum evocam într-un editorial recent, am ieșit din starea de urgență, şi am intrat în starea de alertă maximă, dar și asta dacă nu cumva autoritățile noastre, de la cel mai înalt nivel, nu se vor întoarce la starea de urgenţă, buimăciți și deopotrivă confuzi. Nu prea știm cine nici ce anume s-a întâmplat, comunicarea a fost dezastruoasă la toate palierele, de la guvernanți la media, unicele lucruri sigure și prin ele însele dezastruoase rămânând miile, sutele de mii, pe care statisticile ni-l oferă cu nonșalanța ce-i este proprie. La punctul de frontieră Arad, lucrurile au o altă… înfăţişare, greu de gestionat.
Însă mai grav mi se pare că nu știm ce va urma după: după pandemie, adică, fie în condiția recrudescenței ei, în valuri, mai mult ori mai puțin succesive, fie în termenii condiției umane în intimitatea și în esența ei istoricizată. Sunt numeroase voci – specialiști, instituții și organizații sanitare, ca și iluștri gânditori – care susțin, cu argumente demne de luat în seamă, că multe se vor schimba în lume, dar mai ales în existența noastră cotidiană. De acum, temătoare. Cei mai expuși vor fi, sunt, vârstnicii, cei care au îndurat deja maladia, dar și cei ce-au stat în izolare. Problemele vizează mai cu seamă maladiile pe care le aveau, dar și efectele virusale și starea de izolare. Nu sunt scutiți nici tinerii, și ei în proporție ce-ar trebui dat de gândit, fiindcă deja, așa cum s-a întâmplat deja în unele țări după relaxarea restricțiilor, au apărut mult prea multe cazuri de depresii acute. Deja psihiatri reputați din Occident și organizații ale lor internaționale continuă să ne alerteze în această direcție.
Cum am mai spus aici în nume propriu, dar poziția aceasta e împărtășită de mulți, vor urma transformări în forme radicalizate, atât la nivelul societății în ansamblul ei, cât și la palierul existenței individuale. Oricum, în epoca post-modernă, ori hiper-modernă, cum se va numi și cum va rămâne în istorie, depresia e deja printre simptomele primare. În SUA, mai ales, dar și în statele europene vestice, îndeosebi în metropole, acolo unde și poluarea, dar și un modus vivendi cu totul specific, aglomerat și plin de tentații de toate nuanțele, maladiile mintale ocupă deja un loc nefast în cadrul sistemelor de sănătate. Cât de grav va fi la noi e o chestiune de reflectat, având în vedere calitatea personalului medical de această speță, cu totul advers în raport cu o anume tradiție onorată, chiar și la Craiova, de mari figuri medicale. Și, în bună măsură, cultivate și în arii de filosofie ori artă, dar mai ales disponibili cu pacienții cărora la acordau timpi relativ apreciabili în convorbiri-testări edificatoare pentru structura maladiei. Fiindcă, se știe, dar nu se mai respectă aproape deloc azi, potrivit unei axiome antice, nu există boli, există bolnavi. Or, acum, în multe dintre clinici se aplică o practică pe care asemuit-o în fața unor tineri psihiatri cu un fel de „tabel mendeleevian”: un set de rețele valabil pentru toți și, deseori, fără a mai reveni, cum se obișnuia, la patul bolnavului.
În rest, auzim din voci autorizate (de cine?) că economia „bubuie” din nou și că va fi bine. Dacă nu „bubuie” are… creştere. Chiar mai bine decât înainte. Ba există voci care susțin, la limita delincvenței, că una peste alta pandemia cu virusul ei cu tot ar fi sosit la… timp. Și că ea ar fi în sfârșit „ocazia” care ne lipsea spre a reseta societatea românească și a o aduce la…normalitate. Una cu totul „anormală” chiar și pentru mintea unui adolescent, dar ce mai contează. Ce nu se poate face cu un…pix?
