Tocmai când mă pregăteam pentru câteva analize mai consistente despre mizele disimulate în discursuri de un amalgam greu digerabil ale scrutinului europarlamentar intrat de-acum, în linie dreaptă, iată că surpriza, altminteri difuză, dar abil ocultată de cei interesaţi, a sosit dinspre… Viena. Şi nu doar de la Heinz Christian, noul şi bobocelul lider al partidului austriac de extremă dreaptă, ci de la colega sa de credinţe şi de orientare, franceza Marine Le Pen. Surpriză, cum anticipam, nici că ar mai fi, din moment ce „cruciata” antieuropeană creditată cu un scor neverosimil pe 25 mai, chiar fusese la Moscova, ba chiar primită, cu onoruri, în ambianţa Dumei de Stat, acolo unde continuă să se matureze proiecte expansioniste de extracţie ţarist-sovietică.
De data asta, liderul Frontului francez, al cărui discurs antieuropean nu-i lipsit, cum s-ar putea crede cu o vinovată lejeritate, nici de oarecare suport verific şi, mai ales, nici de o a nume supleţe expresivă, şi-a declarat cât se poate de făţiş admiraţia şi simpatia pentru… Vladimir Putin. Iată declaraţia sa într-un interviu apărut în cotidianul austriac Kurier:
“Domnul Putin este un patriot. El respectă suveranitatea poporului său. El ştie că noi apărăm valori comune. Sunt valorile civilizaţiei europene”.
Ce anume o împinge pe Marine Le Pen către o astfel de poziţie tocmai în contextul gravei crize dintre Occident şi Rusia, a cărui consecinţă, deja împărtăşită nu numai de ex-sovietologi din anturajul putinian, ci chiar de politicieni şi de gânditori declaraţi autonomi faţă de proiectul european în ansamblul său, pare a fi chiar resuscitarea războiului rece?
Raţiuni de ordin electoral, fireşte, sunt credibile şi, tot ce poate, cât se poate de reale: când deschizi, pe toate „fronturile”, un atac nimicitor, cvasi-ultimativ, la ceea ce mai reprezintă Europa, mai mult ori mai puţin unită în aceste momente de reală cumpănă, a-ţi asocia adversarii acelui proiect politico-economic intră într-un calcul elementar. Rămân, în orice caz, discutabile, „valorile”, comune, susţine această odraslă a tradiţiei Ioanei D’Arc, pe care ea pretinde a le împărtăşi cu cel pe care nu pregetă să-l numească „un bărbat care respectă” tocmai aceste valori, oricum de nedefinite prea limpede. Din cât îmi dau seama, politiciana hexagonală trage turta pe Tradiţie (cu majusculă), în care, evident, la loc de cinste se înscrie un patrimoniu creştin, pe care de altminteri nici hulita Europă Unită, în niciuna dintre etapele ei istorice, nu le-a ignorat şi nu le-a negat.
Sigur, Rusia are o istorie creştină bogată, într-o istorie însă în care e destul de dificil de inventariat anvergura molozului ateisto-stalinist şi post-stalinist ruinând, adânc, sufletul slav dăruit credinţei. Cât despre Putin, nici măcar apariţiile sale în incinta Palatului Patriarhal moscovit, nici crucile semestriale înscrise protocolar în agenda-i demnitară nu depăşesc întru nimic limita unui decorativ de complezenţă.
Însă simpatiile, clare şi necondiţionate, ale mai tuturor liderilor extremişti occidentali faţă de Putin şi faţă de Kremlin (iar nu faţă de Rusia în structura sa de popor!) ar merita un alt unghi de analiză şi de prospectare pe „piaţa” politichiei de la noi şi din alte părţi tocmai în ceea ce se decretează a fi criteriul…ideologic. Fiindcă, spre a rămâne la exemplele de-acasă, dacă Putin e preferat, în termeni de adulaţie aproape „camaderească” , de către liderii extremei drepte, ale căror propensiuni fascistoide nici nu mai sunt disimulate, cu ce legitimitate campionii dreptei dâmboviţene urlă cu un zel profetic despre pericolul… putinizării stângii româneşti acum la Putere?
Căci Marine Le Pen, negându-le socialiştilor din ţara sa orice pretenţie la vreun patrimoniu de valori comune, iar comediantul genovez Beppe Grillo vitupera împotriva lui Martin Schulz, pe care-l consilia să-i mulţumească lui… Stalin că a ajuns ce-a ajuns, nu mai încape îndoială că un eventual model, anti-european şi, la o adică, expansionist, autoritarist, într-o… tradiţie, iată, idilizată şi monumentalizată, ar fi cel putinian, însă declarat… în linie dreaptă. Vorba amărâtului de poliţai caragialian, needucat în „tradiţia” kaghebistă, totul pare… curat murdar!
