Veneraţi încă din cele mai străvechi vremuri, precum Homer, aedul cel orb prezentat autobiografic în figura lui Demodocos din cântul al VI-lea al Odiseei, la curtea lui Alcineu, regele Feacilor, încoronaţi, ca Petrarca, în Campidoglio, dar şi dispreţuiţi, ultragiaţi, întemniţaţi ori exilaţi, poeţii şi-au pierdut mult, azi, din aura de odinioară. Mai puţin profeţi decât s-a putut crede, de la Ovidiu la Dante, de la Shakespeare la Baudelaire, de la Eminescu la Paul Celan, ei s-au dovedit mai curând a fi nişte „notari” ai clipei, iar judecăţile lor au luat uneori formele unor sentinţe aspre asupra relelor lumii în curgerea ei inexorabilă spre himera unui viitor imprevizibil.
Două interogaţii mi se par a defini, la distanţă istorică, condiţia particulară – şi precară – a poeţilor: prima e cea a genialului poet german Höderlin, pe la 1800, şi viza legitimitatea lor în vremuri tulburi: La ce bun poeţii în vremuri sărace?. Dincolo de acuta exegeză pe care i-a dat-o, la un veac şi ceva distanţă, acestei întrebări dubitative, Martin Heidegger, ca mecanism de sondare a Sinelui, a Fiinţei în dimensiunea ontică a acesteia, interogaţia avea, cred, şi o funcţie propedeutică, oferindu-se ca un resort instructiv pentru omul în faţa provocărilor ce-l aşteptau din partea modernităţii tehnice şi ştiinţifice pe pragul acelui secol.
Cea de-a doua interogaţie îi aparţine gânditorului german Theodor W. Adorno, datată la câţiva ani după ultimul catastrofal război mondial: a scrie poezie după Auschwitz, avertiza el, este un act de barbarie.
Prezumţiosul pronostic al esteticianului scăpat din Germania nazistă printr-un autoexil american nu s-a confirmat. Ciudat, doar în aparenţă, e faptul că replica, mai mult decât convingătoare, a sosit din partea unui poet născut în Cernăuţii noştri, Paul Celan, el însuşi victimă a Holocaustului. El a ales, după plecarea în Occident şi după ce îşi va fi anunţat geniul poetic în limba lui Eminescu şi a lui Arghezi, limba duşmanului drept unic cod al liricii sale.
Până la urmă, sfidarea poetului bucovinean care-şi pierduse părinţii în lagărele morţii s-a dovedit mai mult decât simptomatică, de-a dreptul profetică, fiindcă, aşa cum mărturisea chiar în Germania, la o ceremonie, limba (poetică, întâi de toate) a supravieţuit crimei, ieşind din nou la lumină îmbogăţită de o asemenea experienţă tragică.
Dar parcă mai supuse vexaţiunii ca astăzi, în era internaută, a globalizării şi unui grav proces de ruinare a limbii, poezia – şi poeţii – n-au mai fost decât în câteva, nu mai puţin oribile, momente ale istoriei.
În acest context, iniţiativa UNESCO de a consacra o Zi Mondială Poeziei, semnificativ fixată în prima zi a Primăverii capătă o dublă măsură: a omagierii slujitorilor ei, operatori ai suferinţei şi, deopotrivă, ai bucuriei existenţiale şi a unei speranţe că, sfidând atâtea provocări ale prezentului, nu doar limba (a poeziei) îşi va conserva zestrea cu care a înfruntat Timpul, dar va continua să-şi apere dreptul ei la Adevăr, la Justiţie şi, mai ales, la Frumuseţe.
În final, ca un simplu exemplu printre numeroase altele şi nu mai puţin singular, iată un imn închinat Poeziei de către o poetă italiană căreia norocul nu i-a fost deloc un aliat, de vreme ce, decedată în floarea vârstei, la 26 de ani ( 1912-1938), constituie de decenii un punct de reper al literaturii italiene şi mondiale.
Poezia, intitulată chiar Rugăciune Poeziei, a fost scrisă în 1934, pe colinele lombarde unde tânăra pe atunci studentă în litere şi filozofie, prefera să-şi oblojească nefericirile în mirajul naturii.
Antonia Pozzi
Rugăciune Poeziei
O, prea mult îmi împovărezi
sufletul, Poezie:
tu ştii când lipsesc şi când mă pierd,
tu care atunci te retragi
şi taci.
Poezie, mă confesez cu tine
tu, cel mai profund glas al meu:
tu ştii,
tu ştii că am trădat,
am umblat pe pajiştea de aur,
ce inimă mi-a fost,
am sfâşiat ierburi,
am ruinat pământul –
poezie – pământul acela
în care într-o dimineaţă întâia oară
zărit-am zburând în azur ciocârlia
şi-am căutat cu ochii şi eu să mă ridic –
Poezie, poezie, tu ce regretul meu
cel mai adânc rămâi,
ah, ajută-mă să-mi regăsesc
înaltul meu regat abandonat –
Poezie ce te dăruieşti doar
celui cu ochii înlăcrimaţi,
poezie ce mă scrutezi.
Pastură, 23 august 1934
