Discuţiile sunt vechi şi învolburate, de acum 15-20 de ani, cu privire la extinderea NATO. Ruşii au avut, la acea vreme, reproşuri „politicoase”, presimţind –şi alimentându-şi ideea- că se doreşte încercuirea lor. Răspunsurile primite erau însă de asigurare, în sensul că având ca vecini democraţii stabile vor beneficia de o supraveghere a aliaţilor. Ruşii au reamintit promisiunile făcute la acceptarea reunificării Germaniei şi menţinerea acesteia în NATO, avertizând în aprilie 2008, la summit-ul NATO de la Bucureşti, să nu se apropie în Ucraina, care este cu totul altceva, stârnind de această dată nu doar zâmbete simpatice. Vladimir Putin s-a enervat şi după cum se ştie, a făcut ameninţări: dacă Ucraina intenţionează să intre în NATO, o va face fără Donbas şi Crimeea. Perspectiva decurgea însă din logica victoriei în războiul rece. S-a continuat, însă în acelaşi registru: drama putea fi evitată oricum şi aici Donald Trump are deplină dreptate. Una neîmpărtăşită însă, nu doar de fosta administraţie Joe Biden, dar se vede şi de europeni. Calcule geo-strategice, schimbările scurte care au urmat sunt o altă discuţie. Status-quo pentru ceea ce a urmat până în 2014 n-a mai fost un produs al propagandei. Ucraina privită din Rusia nu e tot una de cum e privită din Olanda sau Marea Britanie, cu formatul cultural şi istoric diferit, cu un alt grad de implicare mentală şi psihologică. Ciocnirea din Ucraina era previzibilă. Consecinţa unui şir întreg de erori. Când Francois Hollande şi Angela Merkel au declarat în presă, chiar de dată recentă, că acordurile de la Minsk n-au avut altă menire decât să permită Ucrainei să se înarmeze, s-a dat apă la moară, cum se spune. Sancţiunile impuse Rusiei, după 2014, au tensionat lucrurile, de la o etapă la alta. Intrigi diferite sunt deja indisolubile şi probabil chiar fatal împletite. O greşeală: lumea modernă nu se limiteză la relaţiile Rusiei cu Occidentul, oricât de semnificative ar fi acestea. Sudul global îşi menţine o poziţie de observator excelentă. Uniunea Europeană se poziţionează total diferit, faţă de Donald Trump. În semn de cât de grav afectată a devenit relaţia SUA – UE, preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, nu a reuşit nici măcar un apel telefonic cu Trump, în prima lună de mandat a acestuia. S-a întâlnit cu vicepreşedintele J. D. Vance, la Paris, dar acesta nu i-a comunicat că Donald Trump este pe cale să stabilească o discuţie cu Vladimir Putin a doua zi. În acest moment Ucraina şi UE nici măcar nu sunt în sala de negocieri. Un semn că nimeni nu se va muţumi cu o remiză.
