Jocurile Olimpice de iarnă de la Beijing s-au încheiat. În marja rezultatelor sportive cotidiene, media occidentală a tratat toate subiectele, pe care a găsit de cuvinţă: drepturile uigurilor, tibetanilor, afacerea Peng Shuai, politica zero Covid, libertatea de expresie, zăpada artificială ş.a.m.d.. S-a ocultat însă o realitate: emergenţa Chinei între puterile majore ale sporturilor de iarnă. Cu 15 medalii, din care 9 de aur, China se clasează pe locul 3 în rândul participantelor. Dacă la ediţia din 2018 (Coreea de Sud) a venit pe locul 16, la Soci în 2012 a ocupat locul 12, iar la Torino în 2006, locul 14, acum s-a clasat în urma Germaniei şi Norvegiei. A doua economie mondială investeşte în sportul de performanţă, la o manieră la care a făcut-o doar Uniunea Sovietică, pe vremuri, prin aducerea de antrenori străini, naturalizarea unor sportivi de origine chineză, investiţii în infrastructură. Nu se cunoaşte anvergura cheltuielilor angajate pentru dezvoltarea sporturilor de iarnă în China, dar se văd rezultatele.
