Există, în vechea literatură latină, o fabulă, istorioară, pe urmele esopiene greceşti, în care nelipsita „morală” instigă şi acum capacităţile noastre de interpretare. Istorioara vorbeşte de un puşti al unui ţăran cu turma familiei la păscut care, spre a-şi şicana consătenii, strigă cât îl ţin bojogii, zi de zi, „Vine lupul!”, rezervându-şi, astfel, plăcerea de a-şi savura copios gluma.
Când însă lupul soseşte cu adevărat, strigătul său rămâne fără răspuns, aşa că fiara îşi împlineşte nestingherit propria-i misiune, decapitând toată turma.
În tradiţia noastră, nu o dată mai latinească decât a altora, fabula a sfârşit în vorba de duh „Vorbeşti de lup şi lupul la …uşă!”, indicând iminenţa pericolului, ba chiar înfăptuirea sa, cu alte cuvinte, imposibilitatea evitării tragediei.
Mi-a revenit în memorie povestea aceasta intrată în mentalul nostru comportamental urmărind ecoul ca totdeauna uriaş cu care a fost întâmpinată o ultimă care a gânditorului sloven Slavoj Žižek, răsfăţat, în Occidentul hipercapitalist, printre altele, cu epitetul „gigantul din Lubljana”. Cartea sa, cu un titlu atât de propriu gândirii sale aporetice, anume Mai puţin decât nimic, propune, în linie psihanalitică, depăşirea profeţiei lui Fukuyama despre „sfârşitul istoriei”. De fapt, combate Žižek, eroarea ar consta în căutarea – şi, deci, identificarea – răului în mod constant într-un altul, acelaşi mereu celălalt din patrimoniul freudian, de-acum inoperant. Celălalt sunt eu, sugerează autorul acestui impozant tom gata să alimenteze, ca altele ale sale, infinite şi fertile dezbateri: un adagio, fie şi nedeclarat ca atare, preluat dintr-un celebru enunţ al lui Rimbaud (Je suis l’autre), utilizat şi uzat în hermeneutica literară.
Ceea ce ni se propune prin acest scurt-circuit al gândirii este un avertisment, grav în datul său polemic, asupra faptului că strigând „Uite lupul!” (variantă a lui „Vorbeşti de lup şi…”), se scapă din vedere că el, lupul, nu e „afară”, „la uşă”, ci chiar înăuntru: lupul sunt eu, lupul suntem noi.
Avertismentul acesta îmi pare o invitaţie la luciditate, repunând în jocul, pe cât de fals pe atât de instrumentalizat, al culpabilizărilor gratuite, o luciditate tot mai evacuată din comportamentul civic şi a cărei toxicitate se verifică încă şi mai evident în praxisul politic de astăzi la toate palierele.
Preluând din litera fabulei sentimentul de spaimă pe care îl creează orice foşnet prin tufişul buimăcit al societăţii (injuste, fireşte, şi ca atare, morbide, anti-sociale, în sens marxist!) în care ni-i dat să vieţuim, Žižek sugerează că mult mai productiv şi mai salvator ar fi să ne interogăm şi să ne asumăm partea de vinovăţie, propriile vicii, propriile derapări, căderi şi sincope; trădările nu sunt ale unui altul, ori sunt cu adevărat numai în măsura în care altul sunt eu însumi, alţii (romi, străini, săraci, bogaţi) suntem noi înşine. Într-o astfel de perspectivă, el decretează că, oricum, capitalismul este mort, din cauza unei diete nesănătoase, cu prea multe gliceride, un hulpav, un hămesit, aş adăuga, rechemând din fragila mea memorie cinematografică, acei burtoşi unsuroşi din galerie boccaccescă. Ce-i de făcut? Potrivit gânditorului sloven, mai puţin decât nimic: ceea ce nu înseamnă nicidecum capitulare, resemnare, fatalism etc. Dimpotrivă, mai puţin decât nimic este tocmai „mai multul” care lipseşte, fiindcă orice acţiune socială, de la critica şi refuzul societăţii cadaverice în care trăim la protestul şi, eventual, la revolta revoluţionară trebuie făcută dinlăuntrul fiecăruia şi dinlăuntrul organismului social în integritatea sa; Subiectul ( ca actor lacanian) nu e …analistul, medicul, terapeutul, ci pacientul însuşi. E unica terapie cu şanse de reuşită. Cu atât mai mult cu cât trăim azi în vremuri nu doar dramatice, ci şi atipice, dificil de surprins în categorii binare.
În vremuri de chinuri, de înfrângeri – avertiza şi Ernst Jünger -, otrava se preface în medicament. Iată, un alt dramatic aviz, de care actorii noştri politici, mai ales ei, nici nu vor să ştie: uitând că nu doar somnul, ci şi ignoranţa naşte monştri. Mai ales când „lupul” colindă, nestingherit, întrucât ignorat, prin toate palatele, dând în acelaşi timp iama şi prin turma de la …uşă.
