Schimbare bruscă de strategie. La trei zile după atentatele de la Paris şi Saint-Denis, Francois Hollande a modificat, dintr-o dată, poziţia Franţei, faţă de regimul sirian. “Noi căutăm o soluţie politică, în care Bashar al-Assad nu mai poate constitui acum o ţintă, când duşmanul nostru în Siria este Daech”, a declarat luni în faţa Parlamentului, reunit, la Versailles. De la începutul conflictului, în 2011, Parisul n-a deviat de la linia sa: “Bashar al-Assad trebuie să plece”. În vara lui 2013, când armata siriană a bombardat cartiere ale Damascului, folosind arme chimice, s-a spus, argumentele nefiind implacabile, Franţa a militat pentru intervenţia armată contra regimului. Refuzul SUA de a participa, în ultimul moment, a forţat Franţa să abandoneze proiectul său. După implantarea Statului Islamic în Siria, poziţia Parisului s-a transformat în “nici-nici”: nici Statul Islamic, nici preşedintele sirian. De această dată, preşedintele francez a acceptat trecerea lui Bashar al-Assad în plan secund: Franţa este în punctul critic, în atitudinea faţă de preşedintele sirian. Aparent ea pune apă în vin, în numele luptei contra Daech. Este şi un mod de a răspunde criticilor opoziţiei, care reproşează neglijarea Rusiei, pe motivul că ar susţine regimul de la Damasc. La Versailles, Francois Hollande, a anunţat că îi va reîntâlni pe Barack Obama şi Vladimir Putin, pentru a forma o “mare şi unică coaliţie contra Statului Islamic”. El a cerut o reuniune a Consiliului de Securitate al ONU pentru adoptarea unei rezoluţii, marcată de această voinţă comună de luptă contra terorismului. Moscova rămâne alături de Teheran, principalul susţinător al lui Bashar al-Assad. Dar discursul său a evoluat. Dacă Vladimir Putin se poziţiona în apărător neclintit al regimului sirian, la conferinţa de la Viena, de zilele trecute, el s-a declarat favorabil unei tranziţii politice în Siria, care să se deruleze într-o perioadă de 18 luni. El nu s-a pronunţat cu privire la menţinerea lui Bashar al-Assad la putere până la finele mandatului său. Ceea ce înseamnă că ruşii nu exclud un compromis. Washingtonul nu se opune unui scenariu de tranziţie, dar refuză termenii ruşi. Evoluţia poziţiei Moscovei se explică şi prin eşecul intervenţiei lansate la începutul lunii septembrie în Siria. Oficial, intervenţia viza Statul Islamic, dar pe fond s-a dovedit că urmăreşte apărarea regimului de la Damasc, atacând cu prioritate rebelii şi nu jihadiştii din fiefurile lor Raqqa şi Deir ez Zor. Până acum raidurile aviaţiei nu au avut rezultate incontestabile. Soldaţii sirieni, apăraţi de miliţiile Hezbollahului libanez n-au progresat în Alep, dar ofensiva lor a destabilizat rebelii, permiţând Statului Islamic să câştige teren în nordul ţării. S-a întâmplat însă un lucru: doborârea în Sinaiul egiptean a unui avion A-321, la 31 octombrie, la numai 23 de minute de la decolarea din staţiunea balneară egipteană Charm el-Cheikh, plin cu turişti ruşi, şi Vladimir Putin a jurat să-i găsească şi să-i pedepsească pe responsabilii atentatului, considerat cel mai grav din ultimii 10 ani, revendicat de jihadiştii Statului Islamic din prima zi. Daca reapropierea franco-rusă nu este imposibilă, crearea marii coaliţii se va lovi, teoretic, de interesele divergente ale ţărilor implicate în conflictul din Siria. Turcia continuă să-i considere pe kurzi ca duşmani iremediabili. Principalul finanţator al rebelilor, Arabia Saudită, sunnită, ca şi alte ţări arabe conservatoare rămân în opoziţie cu Iranul şiit şi cer despărţirea de Bashar al-Assad. Cam multe probleme.
