Numerele 9 şi 10 ale revistei „Scrisul Românesc”, care apare la Craiova, pot fi apreciate în nota obişnuită: grafică îngrijită, aproape impecabilă, texte interesante, sub semnăturile lui Florea Firan (directorul revistei), Adrian Cioroianu, Ioan Lascu, Mitroi Ene, Gabriela Nedelcu Păsărin, Carmen Firan, Emanuel Florescu, Mihai Firică, Geo Constantinescu, Emilian Ştefârţă. Numerele de revistă, la care mă refer, sunt realmente vii, incitante la lectură, pe o tematică diversă, specifică într-un fel elevatei publicaţii craiovene. Cu simpatie respectuasă şi plină de deferenţă mi-aş îngădui două observaţii cordiale. Prima, la articolul de fond „Panait Istrati”, sub semnătura lui Florea Firan. Care enumeră, în comentariul său literar, o pleiadă de critici cu consideraţii favorabile vizând opera acestui „Gorki al Balcanilor”, cum îl numea Romain Rolland (T. Vianu, E. Lovinescu, I. Brăileanu, M. Dragomirescu) sau scriitori precum I. Slavici, C. Petrescu, G. Bogza. Într-un fel, Panait Istrati este chiar un răsfăţat în posteritate, opera sa rămânând capabilă de noi provocări. Şi argumentele, la îndemână, sunt numeroase. Unele chiar de dată recentă. În 2015 (15-17 mai) la Paris a avut loc „Festivalul Istrati” (vezi Le Nouvel Observateur). La rândul său „Observatorul Cultural” (26 aprilie 2019), condus de Carmen Muşat, publica eseul „Prietenii lui Panait Istrati sunt tot mai mulţi”. La împlinirea a 85 de ani de la săvârşirea marelui scriitor, ziarul „Metropolis” acorda un spaţiu generos evenimentului ş.a.m.d.. Există însă o tuşă locală, dacă îi putem spune aşa, ce nu poate fi ocultată. În 1974, scriitorul Alexandru Oprea din Bălceşti, fost redactor la ziarul „Înainte” din Craiova (secţia culturală) publica în revista „Manuscriptum” dosarul „Panait Istrati şi Siguranţa”, făcând lumină la acuzaţiile şi calomniile proferate. În fine, un an mai târziu, universitara craioveană Gabriela Maria Pintea, exegetă rafinată a marelui scriitor, cu referiri avizate la universul tematic publica studiul cel mai articulat despre Panait Istrati, în cartea cu acelaşi lume. Revista „Ramuri” pe vreme când era condusă de Alexandru Piru a avut o suită de articole interesante (vezi Cvlpress „Despre Panait Istrati sau fascinaţia unui vagabond”, 23 aprilie 2020). A doua observaţie vizează articolul eruditului scriitor craiovean Ioan Lascu sub titlul „Sartre – ieşirea din impasul existenţial”, un intelectual craiovean care găseşte confort în literatura franceză. Stăruie Ioan Lascu, în cronica sa, asupra unei decuplări filozofice (a existat şi una morală şi ideologică) a lui Albert Camus de Jean Paul Sartre. Demonstraţia este rafinată, sofisticată pe alocuri sau mai degrabă fără adormire intelectuală. După ce am lecturat recent Albert Camus – Maria Casares „Correspondance” (1944-1959, Edition Gallimard 2017), o dragoste aprinsă între două personalităţi de stânga, angajate în Rezistenţă, la întrebarea cea mai presantă „ce a mai rămas din Sartre”, răspunsul dur –mă inspir din Radu Cosaşu- este… Camus (precis anti-stalinist, anti-sovietic). A rămas la stânga, împotriva acelei stângi care conform dogmei sacrosante punea devotamentul faţă de URSS ca „piatră de încercare a internaţionalismului proletar”. Nu Sartre, legitimând ani de zile, din China în Cuba, democraţiile populare, nu el, care la vârsta de 70 de ani, întrebat dacă a greşit vreodată, va declara că nu, niciodată, ci Camus (ulterior Orwell, Koestler) ne-a făcut să pricepem cea mai gravă dintre întruchipările lirismului revoluţionar: foştii oprimaţi, foştii umiliţi şi obidiţi, răsturnând o rânduire crudă şi nedreaptă, îşi vor impune sau vor încerca dictatura şi metodele foştilor exploatatori însuşindu-şi dezinvolt privilegiile şi drepturile oricărei clase dominante. Este experienţa noastră inconturbabilă, azi, în condiţiile istorice ale triumfului neo-capitalist. Oricum, un articol de excepţie –matur şi bine ordonat- al scriitorului Ioan Lascu.
