Radu Berceanu şi regretul deciziilor pripite

Senatorul de Dolj şi liderul pedeliştilor din teritoriu, Radu Berceanu, a avut un sfârşit de săptămână tensionat, încărcat de măsuri organizatorice, luate în Consiliul de Coordonare Local şi Consiliul de Coordonare Judeţean. S-a văzut nevoit să pună piciorul în prag, renunţând la contemplarea mioritică, după episodul cu deputatul Gelu Vişan, consumat în Capitală, în BPN al PDL, în urmă cu o lună, ţinut sub obroc, cum se spune, căutând să-şi securizeze activul devotat, cu un an înaintea alegerilor locale şi parlamentare. Încercarea sa de a expune, pe larg, într-un interviu acordat unei televiziuni locale, tot demersul său, a eşuat în bună măsură, paradoxal, din cauza „moderatorilor”, excesiv de locvace, chibiţi în adevăratul sens al cuvântului, care s-au dorit a fi mai interesanţi decât invitatul. Ceea ce nu era cazul. Oricum, Radu Berceanu era dispus să spună multe, să se destăinuie cum rar o face, asumându-şi deschis şi umbrele unor gesturi pripite ale sale. Nu puţine la număr. „Axioma” că „orice faptă bună nu rămâne nepedepsită” o ştiam. Dar, oare, aşa stau lucrurile? Fireşte, Radu Berceanu, politician hârşit, nu e deputatul Constantin Dascălu, o flaşnetă repetitivă, la nivel de discurs. Deţine chiar tehnica comparaţiei subtile şi sugestive, are acces la verb, nu se împotmoleşte cu acordul gramatical, ştie până unde poate merge cu insinuarea, disimulează inspirat şi, mai ales, presimte momentul politic în care îşi poate arăta colţii. Încă tăioşi. Numai că problema lui Radu Berceanu e chiar… Radu Berceanu. Sigur, nu-i singurul politician în această situaţie. Şi uneori culege chiar ce a semănat. Deputatul Gelu Vişan, lipsit de orice forţă insurecţională, e propria lui creaţie. Şi nu e insolită. Dar toate acestea sunt chestiuni minore, de bucătărie internă. Să ne reamintim momentul din 2009, când, după ruperea alianţei cu social-democraţii, Radu Berceanu aviza numiri peste numiri, în tot felul de funcţii publice, pe criteriul amoral „ai noştri sunt mai buni”. O asemenea inabilitate imensă nu putea genera decât ceea ce a generat: inflaţia intrigilor de partid. Fără comentarii. Fractura greu vindecabilă cu partidele din opoziţie n-o mai punem la socoteală. Excluderea a doi consilieri judeţeni (Dan Păloiu şi Ionel Pană), măsură altminteri extrem de severă, poate rămâne inoperantă, după reţeta instituită chiar de PD-L, în cazul unor consilieri locali PSD, unul în mandatul precedent, altul în mandatul actual. Un iureş în izmene poate încheia victorios o bătălie, dar atât. Nici un câştig în planul imaginii. Am mai afirmat asta şi într-o altă împrejurare: Radu Berceanu a evaluat greşit câmpul de luptă, supralicitând vigilenţa frontală, când duşmanul nu era cel din tranşeele opuse, ci colegul de partid, alături de care mărşăluise în mici bătălii electorale. Şi acesta devora flancurile. Recursul la recriminare este tardiv. Cu toate acestea, Radu Berceanu a spus câteva lucruri interesante în interviul pomenit, care putea rămâne de referinţă, şi unul dintre ele a fost abordarea cazului Sebastian Lăzăroiu, trimis de Emil Boc să cunoască „flexibilitatea forţei de muncă” şi să se convingă cât de fericit este un român care câştigă 8 milioane lei vechi pe lună. Apoi a făcut o corectă evaluare a actualului parlament, infinit mai slab decât fostul CPUN şi primul parlament al ţării. Este şi motivul pentru care, Radu Berceanu şi cei care gândesc asemănător, pot susţine votul mixt, care include şi votul pe listă pe lângă cel uninominal, tocmai în ideea de a face loc şi unor profesionişti autentici, din domeniile economic, juridic, educaţional. În rest, Radu Berceanu le-a demonstrat alor lui că e încă „verde”, culoare pe care partidul ar putea s-o îmbrăţişeze pe viitor, fiindcă nu se mai poartă portocaliul.