Faima scriitorului Marian Nazat, avocat cu reputaţie în Capitală, fost procuror de excepţie, este că scrie cu un entuziasm molipsitor şi o obiectivitate ce nu lasă nedumeriri şi nu irită. Spiritul iscoditor, neliniştea, pasiunea, perseverenţa, pe fondul unei erudiţii copleşitoare, incită la lectura cărţilor sale. Ultima dintre ele –„Lumea de Azi în aproape 16 interviuri” (Ed. RAO, 2022)- e de fapt partea a doua la un volum apărut în 2017, la aceeaşi editură, cu un număr aproape echivalent de intervievaţi. „Lumea de Azi” ne asigură undeva autorul, e un titlu inspirat de „Lumea de ieri” a lui Ştefan Sweig şi „Lumea de mâine” a lui Ion Biberi. Marian Nazat e o mină de energie inepuizabilă. În „Lumea de Azi”, între cei intervievaţi se află şi câţiva monştri sacri ai presei autohtone, care nu mai au nevoie de nici o prezentare: Ion Cristoiu, Cornel Nistorescu, Octavian Ştireanu şi Marius Tucă. Doar ultimul dintre cei intervievaţi apare în presă după 1990. Fireşte nu e deloc comod să ai calitatea de intervievator, în faţa unor ziarişti emblematici, care vor rămâne în istoria acestei profesii, tot mai leşinată de la o vreme, părăsită de combatanţi veritabili. Nu sunt chiar convins dacă ziaristul redutabil, plămădit pentru această ingrată meserie, e o „goarnă socială”, dar în orice caz când se hotărăşte la confesiuni –interviul fiind în definitiv o specie camuflată a confesiunii- are dreptul elementar de a alege singur momentul convenabil şi, deopotrivă, omul căruia i se va confesa. Fiind psiholog, Marian Nazat ştie nu numai întrebările sale, ci şi pe cele ale interlocutorului. Mai exact se predocumentează. Respectă toate regulile jocului licitând radicalitatea morală şi curăţenia atitudinii. Cum Ion Cristoiu şi-a comentat interviul acordat pe blogul personal, am să insist mai puţin asupra opiniilor sale, referitoare la starea presei, oricum în nota generală a celorlalţi, preluând însă o „axiomă” de-a sa, dintr-un interviu fluviu acordat lui Constantin Iftime sub titlul „Cu Ion Cristoiu prin infernul contemporan” (Ed. Contraria, 1993). „În presa ailaltă era foarte greu de intrat. Cine intra în presă atunci, apuca pe Dumnezeu de un picior. De aici s-a creat o anumită seriozitate a ziaristului. Culmea! Era o seriozitate pur profesională în ziarele comuniste”. Paradoxal, citatul respectiv, extras dintr-un interviu acoperit de colbul vremii, este împărtăşit în opiniile lor, atât de Cornel Nistorescu, un reporter încântător, cu sclipiri geniale (nu de talent) în “Proprietarul de iluzii” (1988), “Paradisul provizoriu” (1982), “Întâmplări în liniştea unei fotografii (1978), “Reporter la sfârşitul lumii” (2013), în umbra cărora păleşte tot ce a scris Brunea Fox şi chiar Geo Bogza, cât şi de Octavian Ştireanu, ziarist de rasă, foşti coechipieri la „Flacăra” în cea mai fastă perioadă a acestei publicaţii, fără egal, inclusiv în interbelic, ambii veniţi pe filiera „Viaţa studenţească”. Ambii făcători de ziare după 1990, într-un moment de explozie a publicaţiilor, când Andrei Pleşu, într-un interviu pentru România literară (nr. 36, 1991), regăsit în volumul „Din vorbă-n vorbă” (Ed. Humanitas, 2013) îşi exprima „dorul nebun” de Constantin (Dinu) Noica, filozof şi eseist, opinând că „presa face parte din drama românească şi nici un ziar nu are nivelul pe care ar trebui să-l aibă”. Poate avea dreptate, cum avea şi Mihai Sebastian în jurnalul său (1935-1944), unde nota: „Sâmbătă 17 decembrie 1938. Dinu Noica îi trimite de la Paris lui Comarnescu o scrisoare prin care îl anunţă că „în urma uciderii lui Codreanu, el s-a decis să devină legionar şi, în consecinţă, consideră reziliate toate contractele pe care le are cu Fundaţiile Regale”. Să nu fiu înţeles greşit. Andrei Pleşu –mărturiseşte asta- n-avea nici o simpatie pentru mişcarea legionară şi povesteşte (Nelinişti vechi şi noi) că l-ar fi întrebat pe extraordinarul Arsenie Papacioc: cum erau părinte legionarii? „Erau formidabili, dar aveau o problemă: omorau oameni”. În fine, scrupulul consecvenţei, al coerenţei logice, al unor principii constrângătoare, nu prisoseşte nimănui. Nici o întrebare din cele puse de Marian Nazat nu este convenţională şi nici un răspuns conjunctural. Cornel Nistorescu este, pe alocuri devastator, dar şi sentimental, neconvenţional şi insurgent, în răspunsurile sale. Face o mărturisire de credinţă: şi-a iubit ţara, ca orice ardelean, şi pentru nimic în lume nu şi-ar părăsi-o. De la „Tavi” Ştireanu, cartezian (a făcut Filosofia la Bucureşti, după ce absolvise Matematica la Cluj) cu un doctorat în ştiinţe politice, condus de eminentul academician Mircea Maliţa, fondator al ziarului „Azi”, se reţine o idee cardinală: o condiţie de esenţă a jurnalismului de pretutindeni şi din totdeauna, ştiinţa de carte. Fabuloase de-a dreptul toate interviurile, pline de substanţă, incitante la lectură, într-un moment în care competenţele şi-au pierdut motivaţia şi creditul. Prizonier al reflexelor normalităţii, Marian Nazat pare un muzician cu har, capabil să interpreteze la mai multe instrumente piese de o maximă dificultate. Demersul său este unul de-a dreptul curajos: şi-a ales parteneri de dialog, nişte ziarişti care nu părăsesc baricada. Nişte ziarişti care merită onorul.
