Nu-mi amintesc când şi în ce împrejurare am auzit întâia oară de Dan Hăulică. Fiindcă, înainte de a-i citi vreun text, reţin, din cutele unei memorii tot mai atinse de deruta vârstei, am auzit vorbindu-se de el ca despre o personalitate singulară: autor al unor cronici, prezentări şi analize însoţitoare de albume restituind operele unor mari artişti, renascentişti şi moderni, eseuri, prefeţe ori cronici în marginea unor expoziţii ivite în relativa libertate a „dezgheţului” cultural de la sfârşitul anilor şaizeci.
Ştiu cu siguranţă însă că întâile lecturi au fost cele ale textelor din revista „Secolul XX” pe care avea s-o păstorească, într-un magisteriu unic de-a lungul deceniilor, reuşind isprava rară, dacă nu cumva unică în vechiul regim, de a o păstra departe de imixtiunile cenzurii şi datorită căreia cultura universală ne survenea sub priviri în toată amplitudinea ei axiologică.
Pentru tinerii din generaţia mea, textele sale impuneau prin întinderea informaţiei, varietatea surselor, mai totdeauna originare, dar şi prin acurateţea unui registru stilistic de o captivantă singularitate. Mărturisesc că, graţie şi lecturii textelor sale din publicaţia amintită ale căror exemplare-ediţii le păstrez şi astăzi în bibliotecă ca pe nişte alegaţii patrimoniale, am reuşit (bag seamă acum, la acest ceas al despărţirii de entitatea sa lumească) să relaţionez cu ritmul culturii universale şi deopotrivă să pătrund, oarecum clandestin, în arealul (pus la index, sub obolul „fondului secret”, cum era poreclit) miraculoasei culturi autohtone interbelice.
E tot atât de adevărat că, în acest proces de ademenire-convertire sapienţială, Dan Hăulică nu era nici singurul şi, probabil, nici cel mai indicat prin cantitatea şi calitatea scrierilor sale: se arătaseră deja, în chenarul semiobscur al unor ferestre întredeschise, figuri şi opere ale lui Blaga, Liviu Rusu, D. D. Roşca (existenţa tragică a acestuia m-a marcat, atunci, profund), Noica (cu Mathesis-ul său, primul meu contact cu gânditorul de la Păltiniş, înaintea noilor sale scrieri), şi, de acolo, mai departe spre Eliade, Cioran, Rădulescu-Motru, Dan Botta şi ceilalţi.
Stilul său, degajat, într-un registru în care informaţia se decanta într-o poeticitate sagace subsumându-se unei oralităţi ce nu sfârşea, aşa cum ar fi fost de aşteptat, în pedanteria improvizaţiei, ci se subsuma unei structuri de sorginte renascentist-umaniste, cred că a constituit resortul seducţiei cu care l-am citit şi urmat, cu o naturală complicitate şi cu un simţ al împărtăşirii al cărui ecou nu s-a stins nici acum.
Dan Hăulică n-a fost un disident: n-a simţit nevoia, n-a considerat că ar fi fost cazul să se propulseze ca atare; a fost, de la începuturile sale publicistice şi până în preajma acestui sfârşit marcat de discreţie, un observator atent, critic al răului şi al relelor de toate nuanţele, un apărător al creaţiei şi al libertăţii acesteia de a se prezenta la nivelul conştiinţei curate, nepângărite de partizanate şi de criterii altele decât cele ale valorii.
A fost şi a rămas un necondiţionat duşman al imposturii. Îmi amintesc – să fi fost pe la mijlocului anilor optzeci – la o cină, în Craiova, cu Marin Sorescu, I. D. Sîrbu şi Ştefan Augustin Doinaş (sărbătoream jumătatea de secol de viaţă a marelui scriitor originar din Bulzeşti – cum cel din urmă, autorul „Mistreţului cu colţi de argint”, ne relata cu o uşoară iritare despre încăpăţânarea lui Hăulică în a refuza „corecturi” ale cenzurii blocând, astfel, apariţia numărului curent al revistei „Secolul XX”. Doinaş ar fi acceptat, aşa se sugera, un minim compromis: conjunctural şi „strategic”. Hăulică, nu, trezind admiraţia, declarată atunci, atât a lui Sorescu cât şi a lui Gary Sîrbu: un punct de vedere în care se întâlneau şi se recunoşteau, mi s-a părut, de aceeaşi parte a baricadei.
Ca ambasador al României la UNESCO, a făcut, pentru cultura propriei ţări, cât multe organisme şi instituţii la un loc. Mi-l amintesc, la o televiziune italiană, moderând, într-un mixaj lingvistic italo-francez de o acurateţe seducătoare, o ediţie a celebrei Bienale de Artă de la Veneţia. Şi mi s-a părut, o clipă, reevaluându-i instantaneu traseul existenţial şi cultural, că întruchipa, la modul cel mai râvnit cu putinţă, figura unui Don Juan în asaltul, nu al genului frumos, ci al frumuseţilor nepieritoare ale artei şi ale spiritului uman în actul său creator într-un total dispreţ al insidiilor Istoriei.
Un spadasin al Spiritului a fost Dan Hăulică: un OM care, vorba lui Dante, a ştiut să se veşnicească.
