Aici, la numărul 63, pe strada Principală din Bulzeşti, locuiește Marin Sorescu. Casa aceasta solidă, cu prispă tăiată frumos în arcade și brâul bătut cu piatră de râu, este a lui. A poetului care tocmai și-a lăsat pensulele înmuiate-n vopselurile de la mansardă și pălăria de postav pe mașina de scris din camera de jos și s-a dus. Așa cum ne-a spus înainte de plecare, s-a dus ca să se odihnească puțin…
Mai mult parcă în alte sate, verdeața a năpădit Bulzeștiul. Înșirate de o parte și de alta a drumului, toate casele stau cuibărite în câte un zăvoi, în viță-de-vie, în trifoi sau, pur și simplu, în iarbă fragedă, crescută bine după ploaie. Casa lui Marin Sorescu este ascunsă cel mai bine într-o desime de copaci. Din goana mașinii, nu vei avea niciodată șansa să o zărești. Coborând și întrebând localnicii, și ei îți dau un singur indiciu: pădurea aceea de salcâmi de lângă Poliție. Oamenii au perfectă dreptate: o puzderie de crengi și lăstăriș s-a sălbăticit într-o curte micuță și forțează în gardul mic, neputincios, din uluci de lemn. Dincolo de desișul acesta, peste vârfurile pomilor, se zărește albul unei case.
Năpădită de buruieni
Din cauza ruginei, portița de la intrare scârțâie când se deschide. O alee îngustă, turnată într-o pojghiță subțire de ciment, șerpuiește prin puietul de salcâmi care domină curtea. Cu siguranță, sunt mulți ani de când nimeni nu a mai deranjat aceste stufăriș, drept pentru care a invadat curtea, a năpădit cișmeaua și a acoperit cu totul gardul, de-o parte și de alta. Mare și albă, ridicată din beton, casa parcă-ți spune că ea s-ar fi salvat singură, prin simplu fapt că a fost destul de solidă din construcție. Este încinsă cu brâu din piatră de râu, prispa de jos este închisă în geamuri, iar cea de sus, de la etaj, este tăiată, frumos, în arcade rotunde. În partea dreaptă, o plăcuță inscripționată sumar: „Marin Sorescu 1936-1996”.
Un premiu şi o casă
Marin Sorescu și-a construit această casă târziu, cu banii primiți din premiul Herder, pe o bucată de teren a mamei sale. S-au muncit doi ani pentru ridicarea ei, între 1992 și 1994, și a ieșit așa cum și-a dorit-o poetul: încăpătoare și liniștită. Din păcate, Marin Sorescu nu a mai apucat să locuiască mult timp în ea pentru că, pe 8 decembrie 1996, s-a stins din viață. „Aici sunt cărțile lui, aduse de la Craiova… Dulapurile sunt făcute la Balș de către un tâmplar care îi plăcea foarte mult de Marin”, spune Ion Sorescu, fratele mai mic căruia poetul i-a încredințat cheile locuinței de la Bulzești. Biblioteca de la parter este învăluită într-un miros dulceag de mucegai care se răsfiră în toată casa. „Am pus două femei, în două zile, și mi-au făcut curățenie. Mi-au spălat perdelele, mi-au șters geamurile…”, se scuză gazda în fața unui grup de vizitatori care pășesc pentru prima dată în această casă.
Pălăria din fetru
Un praf fin domnește peste tot: pe mașina de scris „Hermes”, pe cotoarele cărților, pe colecția revistei „Ramuri” pe care poetul și-a legat-o frumos în coperte din piele neagră. Dormitoarele de la primul etaj, ca și salonul din mijloc sunt decorate în stil tradițional. Velințe oltenești viu colorate sunt întinse pe paturi și dușumele. Într-una dintre camere, se mai află o bibliotecă ticsită cu cărți. Volumele au fost așezate așa de mâna poetului, iar printre ele se găsește singurul său roman, „Trei dinți din față”. Într-un colț, pe o măsuță din lemn, peste cutia unei mașini de scris, se odihnește, prăfuită, pălăria neagră din fetru pe care poetul obișnuia să o poarte adesea. Dintr-o poză în medalion, Marin Sorescu zâmbește blând, alături de soția sa, Virginia.
O casă pentru oameni, pisici şi câini
„Au venit foarte mulți străini ca să viziteze casa… până și din America, din Germania. Sunt consemnați acolo, în cartea din bibliotecă. Se miră toți când văd buruienile pe margine… Uitați-vă, priviți-le, nu am putut eu să le cioplesc…”, spune Ion Sorescu, privind cu tristețe din tindă spre curtea năpădită de vegetație. La ultimul etaj este mansarda în care Marin Sorescu și-ar fi dorit să-și instaleze atelierul de pictură. Se găsesc scândurile din care se apucase să-și meșterească un șevalet și pensulele sale. „Aici scria poezii, aici picta… El picta cu mâna stângă. Zicea: de aceea mi-a lăsat Dumnezeu două mâini ca să le folosesc… Și aici a avut oameni, pisici și câini. Ținea foarte mult la animale. La toate pisicile gonite de pe la CAP le făcea porție și le da mâncare”. Ochii fratelui poetului se umplu de lacrimi când povestește despre Marin. Așa îi spuneau toți, așa îl cunoșteau toți.
Bogăţia casei lui Marin Sorescu
„Noi am fost șase frați, iar eu sunt cel mai mic. Mai suntem în viață doar patru. Toți scriem, dar pe Marin nu l-a întrecut nici unul. El este, într-adevăr, unicat”. Deschizând ușile una câte una, Ion Sorescu recită mult, recită poezii întregi din opera fratelui său pe care le-a învățat pe de rost. Amintirile despre poet se îmbină cu amintirile despre părinții care-și dorm somnul de veci în cimitirul din coastă, la Lilieci. „Nu știu de ce, dar întotdeauna când vorbesc despre el îmi vine să plâng. Eu am fost cel mai apropiat de el, am crescut fără tată. Nici unul dintre noi nu a zis tată… Marin avea doi ani și jumătate ani, iar eu doar șapte luni când a murit tata. La numai 44 de ani, s-a îmbolnăvit și a murit de apendicită. În loc să îl ducă la doctor, l-au băgat în apă de lenă și i s-a spart apendicita. Și a rămas mama cu șase copii…”.
Marmura scărilor, scândura balustradelor, velințele și puținele obiecte de decor din camere, toată această casă mare, solidă, vorbeşte într-un singur fel despre poet: pe pereţii fiecărei camere, în biblioteci, sprijinite pe câte o sobă sau pur şi simplu pe duşumea se află zeci de tablouri. În fiecare colţ, sunt semnate simplu: Sorescu M.
