Trăim într-o lume în care deciziile majore în aproape toate domeniile importante ale omenirii s-au polarizat la nivelul câtorva cancelarii colcăind de lobbyşti ai unor grupuri de interese, naţionale şi multinaţionale. Şi, pe deasupra, în plină şi „voioasă” resetare a războiului rece, ignorând de fapt că, de fapt, în multe zone ale planetei, războiul adevărat, în cea mai hâdă faţă a sa, e în plină desfăşurare. E simptomatic faptul că Pacea, una dintre temele obsesive ale lumii de-a lungul istoriei sale milenare, s-a discreditat până într-atât încât a devenit jenant, în ambiente elitiste, a o mai evoca. Şi invoca.
Cum de altfel eşti pasibil de ridicol dacă te mai încumeţi să aminteşti de Patrie, de patriotism. Celui din urmă i se preferă naţionalismul şi mai totdeauna în negativ, ca şi când apartenenţa la o naţiune şi-ar fi pierdut orice legitimitate. Nu peste tot şi nu pentru toţi, e adevărat: deşi presupuşi egali, într-un plan al divinităţii ca şi al unor Carte (ONU, UE, UNESCO, NATO şi care-or mai fi), e cât se poate de limpede că sentimentul orgoliului (fiindcă cel al mândriei e deja desuet?!) e, mai nou, rânduit după o ordine pe criterii de…comandă.
A fi neamţ, francez ori, îndeosebi, american e mai mult decât un indiciu de recunoaştere: e un act de glorie, exaltat de armate de intelectuali, cineaşti ori zilieri pe la fasonate companii mediatice cu acces planetar, elitişti şi ei, dar nebântuiţi de vreun sentiment de jenă chiar şi atunci când conducătorii lor depăşesc zona penibilului.
Cum să explici faptul că, la noi, preferinţa pentru un partid ori pentru un lider stârneşte o furie viscerală până la a-ţi exhiba „ruşinea de a fi român”, ba chiar a-ţi declasa conaţionalii la nivelul unei turme de idioţi, beţivi, leneşi: nişte zombi tasaţi de comunism şi irecuperabili. Dacă, votând aşa cum cred de cuviinţă, alegătorii noştri sunt demni de pus la zidul ruşinii, iar Ţara devine chiar mai mult decât atât, adică „Românica”, n-am reţinut niciunde vreo taxare similară pentru milioanele de conaţionali ce-l împing spre Casa Albă pe miliardarul fascistoid şi cu evidente deficienţe comportamentale. De Donald Trump e vorba, se înţelege. Şi nici n-am reţinut vreo intervenţie a ambasadorului nostru, ori al altora, la Washington în confruntările campaniei prezidenţiale de acolo în care miliardele grupurilor de interese seamănă cu un joc de poker cu amprentă „piramidală”.
Aici, în „Românica”, americanii au venit, cu o jumătate de veac mai târziu, dar s-au „instalat” somptuos şi… belicos, pe suportul unei strategii a cărei finalitate, deja asumată, este resetarea Războiului Rece. Iar faptul ca atare îi face pe unii, mai mulţi decât ne imaginăm, să aplaude într-un extaz de care nu-i salvează nici cea mai mică îngrijorare pe care ar trebui s-o genereze ideea însăşi de război. Ei, autopropulsaţi analişti politici, ale căror opinii sentenţioase sunt discutabile cel puţin din nişte raţiuni ale unui bun simţ elementar, ne predau lecţia americană, dar nu cea împărtăşită de americanul de rând, ci aceea pritocită prin laboratoare în care eventuale opţiuni strategice sunt strâns legate de religia – sectaristă – a banului. Un campion al unei astfel de speţe mi se pare cameleonicul Cozmin Guşă (biografia sa în spaţiul public şi politic certifică din plin apelativul!). El care, de pe o poziţie de guru naţional autoinventat, ne vestea sentenţios, serile trecute, că „inaugurarea scutului anirachetă de la Deveselu presupune ca România să fie integrată în toate acţiunile de război pe care SUA şi NATO le vor avea în regiune”.
Suntem, continua acelaşi opinionist resetat de la o campanie electorală la alta, de „azi într-un război instalat”, avertizând, în aceeaşi notă de chiromanţie profetică, că, trecute „dezavantajele ca oferire a teritoriului României drept ţintă, astăzi nu mai putem să o facem, pentru că noul Război Rece de tip geoeconomic a fost instalat, nu mai este unul nuclear, dar este geoeconomic şi a fost instalat”.
Cu astfel de declaraţii, nu poţi să nu te întorci în timp, prin anii în care, chiar în premisele unui război tot „geoeconomic” (fiindcă istoria imperiilor n-a avut oare o astfel de miză şi de finalitate?) se prefigurau liniile unei catastrofale conflagraţii cu repercusiunile ştiute.
Nu sunt nici pe departe anti-american şi nici nu nutresc vreo simpatie pentru ex-sovieticii stalinisto-brejnevişti, cărora Putin pare a le glorifica memoria. Dincolo de sentimente şi de resentimente, problema de o gravitate enormă rămâne cea a unei alte confruntări între cei puternici pentru care – istoria ne e martoră – plătesc necondiţionat şi în mod de fiecare dată fatal cei… mici.
Iar faptul că ar fi vorba de un alt tip de război, geoeconomic (de parcă naţionalitatea profitului ar avea vreo importanţă!) e o presupunere goală, căci ameninţările nu contenesc, îndeosebi după ce de tratatele ce le menţineau într-o gestiune diplomatică s-a cam ales praful. Şi dacă e adevărat că Războiul Rece, nefiind de fapt deloc „nou” de vreme ce n-a prea apucat să se răcească de-a binelea, atunci îngrijorarea – mai ales a noastră, a celor prinşi mereu la mijloc în meandrele unei istorii nefaste – ar trebui să fie caldă. Incandescentă, chiar.
