„Permiteţi-mi să vă spun că, dacă există un şef de stat în lume care nu a întreţinut relaţii cu Gaddafi şi este responsabil de plecarea acestuia şi de ceea ce s-a întâmplat, cred că, probabil, acela sunt eu”. Marţi, 17 aprilie a.c., la France Inter, Nicolas Sarkozy a căutat să minimalizeze legăturile de la începuturile mandatului său de cinci ani cu regimul colonelului Gaddafi. Un regim care s-a prăbuşit efectiv, prin lupte, în 2011, în toiul revoluţiilor arabe, insurgenţii fiind susţinuţi şi de o coaliţie internaţională. Marţi, preşedintele-candidat a negat categoric că a căutat să vândă către Tripoli o centrală nucleară, cum afirmă fostul patron al grupului Areva, Anne Lauvergeon, care menţionează într-o carte că negocierile au durat până în vara lui 2010. „Aceasta este o minciună sfruntată. Niciodată nu a fost în discuţie vânzarea unei centrale lui Gaddafi”, a spus Sarkozy. Afirmaţiile pot fi, însă, dezminţite de … discursul lui Nicolas Sarkozy, disponibil pe site-ul Palatului Elysee. La 3 iulie 2008, şeful statului francez afirma: „Eu ştiu că există oameni şi ţări care spun: nu este un pic periculos de a propune echipamente nucleare civile unor ţări precum Algeria, Emiratele Arabe Unite sau Libia? Ar fi cu adevărat periculos dacă acestea ar fi refuzate. Mai întâi pentru că ar da motive de a crede Iranul, care afirmă că Occidentul refuză, din principiu, înzestrarea nucleară a ţărilor musulmane. Dar, de asemenea, prin fiecare baril de petrol şi metru cub de gaze economisite pe planetă, avem mai puţin efect de seră”. Această teorie a fost pusă în aplicare cu colonelul Gaddafi. Acest comunicat al ministrului Afacerilor Externe, din 8 iulie 2008, purtând semnătura secretarului de stat pentru cooperare, Alain Joyandet, probează că „un acord de cooperare pentru dezvoltarea utilizării paşnice a energiei nucleare a fost convenit cu Abdelaati Ibrahim El Obeidi, ministrul libian pentru Afacerile Europene. Acest document dovedeşte că acordul urmează un memorandum semnat cu ocazia deplasării Republicii Franceze la Tripoli, la 25 iulie 2007, prevăzută fiind închierea unui acord de cooperare pentru dezvoltarea utilizării paşnice a energiei nucleare. Documentul este disponibil pe web. Co-semnat de ministrul Aacerilor Externe, Bernard Kouchner, şi omologul său, Mohamed Chalgam, acesta prevedea „autorizarea instituţiilor şi antreprizelor industriale din cele două ţări să lucreze împreună pentru realizarea de proiecte de producere a energiei nucleare şi de desalinizare a apei, precum şi pe alte proiecte de dezvoltare referitoare la utilizarea paşnică a energiei atomice”. Proiectul nuclear a fost continuat. La 21 octombrie 2010, cu mai puţin de un an înainte de căderea regimului Gaddafi, ministrul francez pentru Industrie, Christian Estrosi, semna, la Tripoli, un parteneriat strategic pentru deschiderea de negocieri în vederea construcţiei unei centrale nucleare. În 2009, Gaddafi era un personaj frecventabil. Franţa a avut relaţii regulate cu regimul de la Tripoli înainte de căderea lui. La 11 iunie 2011, un decret ratificat prevedea un acord de cooperare „în materie de securitate şi de luptă contra criminalităţii organizate”. Cu numai un an înainte, în septembrie 2009, Alain Joyandet se afla la Tripoli, pentru celebrarea celei de-a 40-a aniversări a revoluţiei libiene şi a 40 de ani de putere pentru Muammar Gaddafi. Toate aceste s-au întâmplat. Mistificarea lor este anevoioasă. Fireşte, între cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale, nu este exclus ca adversarii lui Nicolas Sarkozy să-i reamintească de ele. Deşi, în propriile memorii, „Carnets intimes de Nicolas Sarkozy”, (Ed. NiL, 2009), se consemnează că răcirea relaţiilor cu Gaddafi a intervenit în 2007, când fostul lider de la Tripoli, de la tribuna UNESCO, l-a jignit pe preşedintele francez.
