Nu ştiu dacă vă reamintiţi, fiindcă este “demodat” la ora de faţă sau, poftim, vetust, dar Claude Lelouch rămâne un regizor, scenarist, producător francez – se spune că a fost şi actor – în vârstă acum, care a făcut multe filme de calitate, cu bună critică şi între ele “A trăi pentru a trăi” (1967), “Alt bărbat, o altă şansă” (1970), “Un bărbat şi o femeie” (1986), cu Jean Louis Trintignant şi Anouk Aimee – “Palme d’Or” la Festivalul de la Cannes – ş.a.m.d. A făcut filme după Turul Franţei, Jocurile Olimpice de iarnă de la Grenoble (1968) şi Jocurile Olimpice de vară de la Munchen (1972). În compania aparatului de filmat, se dovedea genial, interesat de detaliu, mutând inspirat, ca nimeni altul, linia de demarcaţie între realitate şi ficţiune. Nu sunt de bună seamă Claude Lelouch, pe care l-am evocat, nu am harul lui, fiindcă aş face un film, poate înduioşător, până la lacrimile acelea curate, despre – să nu zâmbiţi! – un bărbat, Nicolae Ghiţă, zis “Bulgaru'”, acum în vârstă de 54 de ani, din Dăbuleni, despre care a scris colegul nostru Cosmin Staicu, în numărul de ieri al cotidianului “Cuvântul Libertăţii”. Aflasem povestea lui. Descumpănitoare. Un fost fotbalist al Craiovei, care ridica, în tinereţea lui, în picioare, asistenţa din “Valea Roşie”, pe când era la “Electro”, şi apoi cea de pe “Central”, când a ajuns la Universitatea, că doar la aceste două echipe a jucat, impresionând când o rupea la fugă pe banda stângă, spre a ne aminti, nu doar prin velocitate, de Zoli Crişan, “Noni” Cârciumărescu şi cam atât. A marcat goluri, a fost ovaţionat de zeci de mii de suporteri, a cunoscut, cum s-ar spune, gloria trecătoare, dar şi refluxul inevitabil. La Dăbuleni, reîntors acasă într-o bună zi, Nicolae Ghiţă, zis “Bulgaru'”, a simţit că totul e deşertăciune. Nu era, cel dintâi, într-o astfel de ipostază. Dar acum vorbim de el. Demn din cale-afară, nu s-a ruşinat nici o clipă să muncească, aşa cum fusese învăţat de mic, cu picioarele şi capul ca fotbalist, cu braţele şi capul ca adult. N-a implorat pe nimeni, nu a revendicat vreo favoare. I-a privit cu înţelepciune, chiar prea multă, pe cei care i-au întors spatele, vremelnic, sfidându-l, necuvenit moraliceşte, convins că ei greşesc. La Primăria Dăbuleni – statut de oraş –, cu o puzderie de servicii publice, ocupate clientelar, cu ani în urmă, Nicolae Drăgoi, primarul în mandat, lăsa impresia unui bărbat de o anumită condiţie umană. Nu sunt mulţi ani de atunci. Toţi ne schimbăm, e adevărat, dar nu ne schimonosim. “Bulgaru'” fericea, odată, lumea Craiovei, atât de stresată, prin ceea ce arăta pe terenul de fotbal. Nu trişa, îi era străin aşa ceva. Asta se vedea. Şi într-o zi, cum se întâmplă, toţi i-au întors spatele. Nu sunt Claude Lelouch, cum spuneam, să fac un film adevărat, dar la aflarea poveştii n-am fost departe de a lăcrima. Fiindcă l-am cunoscut bine pe cel despre care am scris aceste rânduri şi câteodată realizăm că oceanul de ingratitudine pare imposibil de traversat.
