Sunt tot mai surprins (sau nici n-ar mai trebui să fiu?!) cât elan veninos se risipeşte prin media de la noi şi de prin întreaga Europă împotriva unor victorii, altminteri legitimate de votul popular, atunci când acestea se poziţionează la „stânga”, prin programe mai ales sociale contra unor forme ale capitalismului aliniat sub bandiera neagră a austerităţii şi a profitului cu orice preţ. Grecia Sirizei şi a tânărului premier Tzipras e un exemplu cât se poate de ilustrativ. Ajungi să resimţi chiar greaţă citind opinii – ale unor confraţi de pe la noi al căror antimarxism de bravadă nu acoperă nici măcar lectura unei singure pagini a unui Camus ori Althusser, ca să nu mai vorbim de Derrida, de Foucault, ori de Badiou – în care Tzipras şi colaboratorii săi sunt prezentaţi ca nişte ieşiţi din cine ştie ce peşteri ale ignoranţei.
Că democraţia are limite e un adevăr ce nu mai trebuie demonstrat. Nici faptul că alternativă mai bună nu are iarăşi nu mai are nevoie de demonstraţie. Însă odată acceptat jocul ei, care presupune libertatea neîngrădită a exprimării votului, orice punere în discuţie a rezultatului sfârşeşte prin a o pune sub semnul îndoielii şi, deci, a-i şubrezi fundamentele.
Iată că, la ultimul scrutin electoral din Israel, aşteptat cu un interes cu puţine precedenţe în trecutul nu prea îndepărtat, învingător a ieşit aproape nescontatul „Bibi”, cum e alintat în cercul puterii de el instaurată, şi pe numele său adevărat Benjamin Netaniahu. Spun nescontat de către o mare parte a lumii politice de pe Mapamond, ca şi din propria naţiune, când de fapt s-ar cuveni să spun nedorit. Argumentele abundă şi sunt ştiute, evaluate şi chiar susţinute într-o largă arie a diplomaţiei internaţionale, inclusiv în culisele Casei Albe. Sunt invocate, laolaltă ori pe rând, note alarmiste ale propriei sale biografii politice (jocul la capete, între formaţiuni ataşate opţiunilor diplomatice şi cele intransigent-ortodoxe, ambiguitatea discursurilor publice prin escamotarea realităţilor etc.), dar mai ales ultimele sale opţiuni formulate în termeni de ultimatumuri: nicio şansă pentru un viitor stat palestinian, continuarea construirii de aşezăminte evreieşti în ţinuturile arabe, ameninţarea cu continuarea luptei armate, inclusiv cu atacuri asupra Iranului. Zona e mai explozivă cum n-a mai fost de pe mijlocul anilor şaizeci, iar falangele teroriste, marca Al-Quaida ori Issis, mărşăluiesc în voie prin vecinătăţile statului izraelian; nu mai târziu decât ieri, în Tunisia, abia liniştită după un scrutin perfect democratic, un grup de terorişti islamici au făcut un carnagiu întorcând parcă istoria înapoi.
Fireşte, scrutinul e la fel de democratic ca şi cel din Grecia ori din Franţa lui Marie Le Pen, din Italia lui Beppe Grillo, cum este şi cel din România anului 2012 ce i-a adus la Putere pe social-democraţii lui Victor Ponta. Acesta din urmă e, azi, mai vinovat chiar decât Tzipras şi Netaniahu, din moment ce luni seară un „moderator endependent B1-ist îl chestiona ultimativ pe un biet senator când şi de ce premierul român în exerciţiu nu e dus în cătuşe la DNA.
Departe de a pune în dubiu orice rezultat al unui scrutin electoral, problema cu noua victorie a dreptei intransigente a lui „Bibi” – nicio asemănarea cu… Bibicii lui Nenea Iancu – e mai mult decât o realitate internă a statului izraelian: e una care, cu puţină neşansă, poate aprinde un fitil la baza căruia beţele unor chibrituri nesăţioase nu lipsesc.
Şi spre o mai exactă situare în peisajul neguros al acestui eveniment electoral, citez evocarea unui jurnalist occidental ataşat locului unei întâmplări trăite în persoană imediat după asasinarea martirului Isak Rabin, vizitându-i pe părinţii ucigaşului la ei acasă, care se rugau, atunci, spre stupefacţia musafirului, pentru victoria lui Benjamin Netaniahu. Între timp, rugăciunea a făcut… istorie. În timp ce martirajul lui Rabin pleacă spre o memorie de poveste.
