Strategicul sprijin european pentru Ucraina!

0
546

Vrea Vladimir Putin să negocieze? După unele, dacă nu toate, declaraţii ale sale, vrea acest lucru, dar în condiţiile pe care le impune, după cum a reiterat recent, când le-a şi enumerat: un statut de neutralitate al Ucrainei, conservarea regiunilor din sudul şi estul Ucrainei ocupate –Crimeea nu intră în discuţie-, mai clar Ucraina să rămână cu teritoriul pe care îl avea la intrarea în componenţa ex-URSS. Rezumate aceste condiţii imperative oferă o imagine clară, aceea a unei capitulări a Ucrainei. Şi încă ceva: instalarea unei conduceri politice la Kiev, cât mai puţin ostilă Moscovei dacă nu chiar obedientă. Ca un experimentat politician ce este, Vladimir Putin ştie că politica este arta posibilului. Acesta este şi motivul pentru care nu vorbeşte de imposibilitatea negocierii şi găsirii unei soluţii definitive la problema ucrainiană. Ameninţând cu o lovitură ireparabilă şi foarte gravă, care ar putea fi dată statului ucrainian, n-a făcut altceva decât a pregătit terenul la ceea ce avea să precizeze Dmitri Medvedev „poliţistul rău” în privinţa „loviturii ireparabile”. „Prezenţa unui stat independent pe teritoriile istorice ale Rusiei va fi acum un motiv constant pentru reluarea ostilităţilor. Este prea târziu(…). Prin urmare, posibilitatea unei alte confruntări militare va persista la infinit”. Potrivit acestuia o rezolvare diplomatică a conflictului dintre Rusia şi Ucraina nu este posibilă şi tensiunile dintre cele două ţări vor rămâne omniprezente. Medvedev sugerează ucrainienilor că trebuie să înţeleagă că „viaţa într-un stat comun mare, care astăzi nu le mai place, este preferabilă morţii lor şi celor dragi. Cu cât îşi dau seama mai devreme de asta cu atât mai bine”. Genul de compromis, promovat la Istanbul (2022) nu mai este de actualitate. Ceea ce susţine Dmitri Medvedev, altminteri extrem de radical, în intervenţiile sale, este de bună seamă nu prost primit, cât de-a dreptul inacceptabil, la Kiev. Şi asta nu e totul. Fiindcă ceea ce doreşte, la rândul său, Volodimir Zelenski prin „formulele sale de pace”, considerate de Moscova „cereri prohibitive pentru procesul de negociere”, este realmente neluat în seamă la Kremlin. La Davos, preşedintele ucrainian şi-a numit inamicul „terorist” şi şi-a dorit ca nici măcar copiii şi nepoţii lui Putin să nu se poată odihni în această lume sau în viaţa de apoi. În semi-uniforma sa, purtând însemnul naţional pe pulovăr, a susţinut că dacă alte ţări ar sprijini Ucraina ar scurta războiul. Klaus Schwab, fondatorul şi preşedintele executiv al WEF, l-a aplaudat pe Zelenski pentru apărarea valorilor sistemului internaţional şi democraţiei liberale. Cert este că niciuna din tabere nu ţine seama momentan de pierderile de vieţi umane, copleşitoare, de tot cortegiul de consecinţe dramatice pentru ambele ţări şi nu numai. Nici Kievul şi nici Moscova nu se disting printr-o dorinţă certă de a pune capăt acestor nenorociri, prin înţelepciune strategică, ceea ce înseamnă că războiul se va prelungi. Contribuţiile SUA şi statelor europene aliate prin furnizarea destul de robustă Ucrainei a diferite tipuri de apărare aeriană se cere continuată. De altfel, Kievul cere arme şi bani. La nesfârşit. Mai nou are o problemă cu deficitul de militari şi ar vrea să înroleze noi efective prin recrutări masive, inclusiv în rândul celor refugiaţi în Europa. Pe linia frontului nu sunt evenimente deosebite. Şi după doi ani de război, Rusia nu este nici gigantul invincibil, cum se considera, dar nici piticul neputincios, sleit, cum l-au considerat alţii. A semnalat în mod clar, de dată recentă, că este pregătită să lovească ţările NATO, care ajută Ucraina dacă lucrurile sunt împinse mai departe. Pierderea de către Ucraina a unor regiuni, altminteri pro-ruse, este dureroasă. Dar un război între cele două blocuri, este de neimaginat. Rezervele „aripii” Donald Trump, din Camera Reprezentanţilor, la o nouă finanţare, promisă de Joe Biden, nu este un moft, ci blocarea unei imprudenţe necontrolate în temeiul unor informaţii primite de la entităţile abilitate sau coridoare ale acestora, care operează independent, chiar în antiteză faţă de organizaţiile mamă. La nivel declarativ şi nu numai, chiar concret, ţările europene sprijină în continuare Ucraina strategic, deşi resimt acut costurile. Care sunt tot mai mari şi mai periculoase.