Câţi îşi mai amintesc de butada plină de tâlc pe care G. Călinescu o insinua, într-o „cronică a optimistului” din amurgul existenţei sale, despre statutul lecturii? Proaspăt dascăl la un liceu timişorean, el resuscita din memorie perplexitatea bătrânei sale gazde care, considerând că odată sfârşit ciclul instrucţiei, cititul cărţilor n-ar mai fi avut niciun rost. „Tot mai citeşti, maică?” îşi amintea marele cărturar apostrofarea curioasă a bătrânei. În era virtualului generalizat, actualitatea acelei interpelări capătă încă şi mai perplexe dimensiuni.
Aşadar, se mai citeşte astăzi? Ori, mai exact, lectura mai conservă ceva din funcţia ei maieutică, adică de „moaşă” a unui destin al omului surprins într-unul din momentele cele mai intrigante ale Istoriei sale? Răspunsul nu e deloc simplu, fiindcă oricare dintre cele două variante (negativă şi afirmativă) încalcă flagrant principiul logic.
Sondaje numeroase, de la noi şi de aiurea, atestă o creştere, chiar vertiginoasă, a lecturii. Ceea ce s-a schimbat însă – şi de o manieră radicală – vizează însă statutul lecturii, funcţia şi, ca să rămânem în „logica” bătrânei timişorence, rostul ei.
Este limpede că lectura ca ritual, un modus vivendi în confruntarea deseori liminară cu lumea unor Ane Karenine ori Julieni Soreli, ori a Ionilor, Mariilor şi Victoriilor din imaginarul romanesc autohton, dă semne de oboseală. Miza – proastă, fireşte, dar nu mai puţin reală în motivaţiile sale structurale – s-a mutat într-o zonă a evanescentului, a virtualului pe care noile instrumente mediatice ni le-a pus la dispoziţie cu o precipitare şi o râvnă menite să schimbe fundamental datele problemei. Nu-mi recunosc pulsiuni „reacţionare”, aşa că prefer mai degrabă să omologhez cititul în orice formă, ambalaj, tehnică şi instrumentală; prin celular, mail, e-book, tabletă etc. Lumea acuză o frenetică schimbare şi a i te opune – sau sustrage – este nu doar un act de gratuitate, ci şi un risc de desincronizare dramatică.
Cu toate acestea, revenirea la funcţia instructivă şi educativă (maieutică, aşa cum o numeam) a lecturii nu are niciun resort nostalgic: legitimează legăturile noastre osmotice cu propria-ne istorie, individuală şi pământean-universală; căci abandonarea Bibliotecii, în destinul ei milenar, ar echivala cu o dereglare aproape psihotică, ca în cazurile medicale în care se sare, accidental ori voluntar, peste vârsta copilăriei direct într-o maturitate aseptică.
În perspectiva interogaţiilor de mai sus, m-a surprins plăcut, recunosc, iniţiativa recentă a cotidianului italian „La Reppublica” de a întreprinde un sondaj printre propriii cititori invitaţi să indice cărţile pe care le consideră „maeştrii vieţii” lor.
Surpriza nu e alimentată doar de audienţa semnificativă numeric, ci şi de calitatea răspunsurilor ce se regăseşte într-un opis care confirmă un fel de stabilitate a preferinţelor pentru autori şi cărţi ce-au marcat ethosul şi mentalul colectiv din ultimul secol.
Astfel, pe primele locuri ale opţiunilor cititorilor se află romanele lui Orwell, „1984” şi „Ferma animalelor” (fiecare legitimând interesul acut pentru procesul de compromitere a conceptului de democraţie şi a celui de stat, pe de o parte, ori re-confirmând legitimitatea profeţiei sale privind apariţia „Marelui Frate” în contextul invaziei devastatoare a tehnologiei).
Dar surprizele plăcute abia urmează, cu poziţionarea faimosului „Micul prinţ” al lui Saint-Exupéry (văzut ca un mic „manual” de educaţie sentimentală, ca un evangheliar al prieteniei şi al iubirii), dar şi a celebrelor romane dickensiene (în care încercările dramatice ale protagoniştilor au funcţionat ca veritabile lecţii de viaţă); nu lipsesc – şi cum ar fi posibil – nici capodoperele „noii” literaturi sud-americane (Marquez, îndeosebi „O mie de ani de singurătate”, „biblia mea”, cum susţine o cititoare, Sàbato sau Llosa), nici „Bătrânul şi marea” al lui Hemingway, „Memoriile lui Hadrian” de Yourcenar, însă n-au fost uitate nici nestematele clasicizate, de la „Mizerabilii” lui Hugo, la „Idiotul” şi „Karamazovii” lui Dostoievski până la „Procesul” sau „Castelul” ale lui Kafka.
Tonic şi reconfortant îmi pare mesajul acestei salutare iniţiative: cartea continuă să rămână un suport vital al omului ( fie el şi „reciclat” cu o grabă suspectă în postura de… post-om!), un indispensabil agent al formării şi al devenirii sale.
