Cine îşi mai aminteşte de cohorta de „ilegalişti” cărora vechiul regim comunist le instituise un statut cu totul special? Convocaţi, propagandistic, la toate sindrofiile (festivităţile ce se succedau aiuritor potrivit unor calendare încropite prin laboratoarele „ideologice” şi cu complicitatea unei istoriografii comandate) şi aniversările patriotarde, beneficiari ai unor sinecuri financiare şi ai unor înlesniri sociale speciale, ei acopereau dublă funcţie.
În primul rând, erau folosiţi ca „probe” …vii şi, ca atare, „convingătoare” ale unei istorii profund trucate, ficţionate şi aranjate uzului unei legitimări neconcludente, cea a luptei clandestine a comuniştilor împotriva „regimurilor” burgheze şi a ameninţărilor străine ale Ţării. În al doilea rând, deveniseră, cu timpul, adevăraţi agenţi ai cauzei „glorioase” a socialismului şi comunismului, mizându-se pe condiţia lor clădită pe un trecut plin de „eroism” pus în slujba poporului.
Ulterior, odată cu radicalizarea şi caricaturizarea ceauşismului, au apărut şi primele schisme, unele rezonante, cele mai multe discret subversive. Îmi amintesc cum, discutând cu unul dintre cei mai vechi şi mai reputaţi „ilegalişti”, prin spatele actualei clădiri a Prefecturii, profera, cu o vehemenţă de …pucist, critici acerbe la adresa lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi, contestându-le nu doar trecutul remodelat, ci şi „direcţia greşită”; ceva de genul acelui „autodenunţ” al loviturii de stat din decembrie 1989 scăpat, ca un porumbel, din gura lui Ion Iliescu, adică „întinarea nobilelor idealuri ale comunismului”.
Însă nu despre această tagmă, intenţionez să vorbesc aici, ci despre un caz, cu totul particular şi care, în intimitatea detaliilor sale biografice, e tot un fel de denunţ al unor practici şi al unor circumstanţe ce poate alunga alte umbre ale unei istorii, recente, încă bulversate, cea a României sub totalitarism.
Era cunoscut, într-un mic sat la sud de Craiova, cu porecla sa „Ceacîr”; n-am avut curiozitatea să aflu originea acestui apelativ, sedus cum eram, la o vârstă fragedă, mai curând de un fel de …mitologie locală căreia îi era sursă şi pe care ştia, abil, s-o întreţină. Mucalit, cu un neobişnuit simţ al umorului în exacta tipologie moromeţiană, replicile sale de duh erau citate, invocate la tot pasul: vorba lui Ceacîr, se spunea într-o circumstanţă sau alta.
Nu era nici prea sărac, nici prea bogat: avea o ogradă de pruni şi un hectar de vie pe care ştiuse să le gestioneze astfel încât îşi încropise un trai mai mult decât îndestulător. Era printre foarte puţinii cititori ai gazetelor; în plus, ca şi Moromete, nu în Poiana lui Iocan, ci pe stănoaga din faţa porţii sale, el comenta ştirile, cu haz, cu aplomb, cu ironie şi cu o nonşalanţă ce-i conferise un statut de înţelept.
În 1940, s-a luat de cei câţiva legionari (mai târziu avea să-mi spună că erau fix …şapte), pe care îi cataloga proşti şi leneşi. L-au arestat şi, printr-un concurs bezmetic de împrejurări, a ajuns în …lagărul de la Târgu Jiu, unde a fost coleg cu mai marii comunişti. În anii cincizeci, s-a trezit din nou arestat, de data asta pe post de ….chiabur. I s-a luat ograda de pruni şi via şi cele câteva hectare de pământ. Prin 1965, fără să fi făcut vreun demers, l-au chemat la regiune şi l-au reabilitat, dându-i statutul de …ilegalist.
A fost, chiar în acei ani, invitat la o reuniune să relateze despre „lupta” sa din ilegalitate pentru dreptate şi …comunism. Ce-a spus însă acolo, în tonul acela al său mucalit, i-a speriat pe cei prezenţi, până întra-atât încât avea, iarăşi, să fie sancţionat, redevenind ceea ce fusese toată viaţa: Ceacîr. La urma urmei, aşa cum avea să-mi mărturisească înainte să părăsească această lume, el fusese dintotdeauna şi aşa se considerase … un om liber.
Evoc aici povestea – una printre atâtea altele – a unui om subt vremi, liber, aşadar, cu un cuget treaz şi cu vocaţia autonomiei de comportament şi de gândire, pe care o propun ca un memento pentru prezentul ambiguu, marcat de precarităţi şi plin de agresiuni corosive. în care istoria ţării e subiect de tranzacţii oneroase şi, uneori, de distorsiuni penale.
