Prins în caruselul vremii care trece şi care, parcă dând cu tifla zicerii profetice a Poetului, îmi amintesc, prin nu ştiu ce conjuncturi incidentale, că, dacă ar fi trăit, Marin Mincu ar fi împlinit, la 28 august, 72 de ani: o vârstă considerată, pe o linie de principiu, a deplinei maturităţi creatoare. La plecarea sa într-o lume a umbrelor, lăsându-ne celor ce l-am cunoscut povara… suspinelor, subliniam sentimentul tonifiant cultural pe care l-am resimţit în cele două decenii petrecute în compania poetului, criticului şi teoreticianului Marin Mincu.
Un sentiment, observ, neîmpărtăşit de prea mulţi; ba chiar „imputabil” – drept ceva contrafăcut, suspect în sine, prin urmare „interesat”; opinie fals justificată în seama unor presupuse „tare” temperamentale ale personalităţii sale; în parte, da, minime indicii de justeţe pot fi invocate în astfel de poziţionări; despre unele am mai scris, iar Mincu însuşi n-a obiectat nicicum, după cum nici n-a intervenit vreodată în poziţiile asumate de subsemnatul ori de vreun colaborator al revistei „Paradigma” pe care a înfiinţat-o şi pe care, împreună, cu numeroase osteneli şi asidue sârguinţe, am oferit-o cititorului cu intenţia unei sistematici literare eminamente axiologice.
E drept, îşi impusese şi îşi educase, cu acribie şi, poate, chiar cu o anume acurateţe, un mod de prestaţie – şi de prestanţă (aparent, dar numai aparent, insidioasă, aşa-zicând băţoasă!) – pe care mulţi s-au grăbit s-o deconteze în seama unui narcisism netemperat. În fond, nu-i exclus ca un minim de adevăr să persiste într-o astfel de judecată, dar vizând mai curând o realitate de natură exclusiv psihologică şi, deci, neconvertibilă nemijlocit caracterologic. Da, Marin Mincu era, într-un fel destul de vădit, iconoclast; şi nu era facilă convieţuirea, în planul ideilor, al evaluărilor, cu el, chiar dacă, aşa cum cei câţiva, mulţi-puţini, ce i-au fost mai apropiaţi nu-i pot nega disponibilitatea sa la dialog, în baza argumentelor, despre orice (operă, scriitor, metodă etc.)…
Am citit, pe când încă trăia, scria şi combătea, dar şi mai recent, după dispariţia sa fizică. câteva opinii, unele veritabile diatribe (ignor, fireşte, ridicule emfaze pamfletare vadimiste!) în care critici respectabili, feriţi de suspiciunea „urechismului”, l-au contestat gălăgios imputându-i o autoritate pe care şi-ar fi însuşit-o nemeritat. Dincolo de maliţiozitatea evidentă, am dedus din astfel de tari amendamente miezul unei regretabile confuzii: patima pe care exegetul lui Ion Barbu şi-a cheltuit-o, în osârdie şi în durată, în apărarea unor concepte, opţiuni metodice, evaluări etc., în numele unui drept de proprietate a părut în mod oarecum exagerat un pur joc paternalist.
Şi e greu de negat realitatea acestei încrâncenări a sa în revendicarea unor opţiuni novatoare în critica autohtonă, însă mi se pare că s-a trecut şi de o parte şi de alta cu nemeritată uşurinţă peste gradul de fluiditate al acestei cazuistici „paternale” în materie de artă; şi, mai ales, în câmpul, permisiv, al literaturii: căci aici, ca şi în artă, nu ne aflăm pe culoarele ştiinţei, în faţa uşilor accesibile iniţiaţilor din laboratoare, pregătiţi pentru teste evaluatoare definitive, edificatoare, adică. Şi nici măcar în vreun „atelier epistemologic” lucrurile nu mai stau aşa cum ne sugerau logicile tradiţionale: unica soluţie de agrement în linia unor astfel de dispute ar trebui să fie echilibrul motivaţional de evaluat, la rându-i, din perspectiva cotei de câştig posibile a unei dezbateri în câmpul mai larg de cercetare şi de evaluare a contribuţiilor.
Şi, în această perspectivă, poziţionarea apare încă mai sigură: Marin Mincu a marcat indiscutabil confruntarea din miezul literaturii noastre din ultimele patru decenii de o manieră mai importantă decât sunt unii dispuşi să accepte. Că a indus, în spaţiul autohton, direcţii şi idei înnoitoare de pe frontul italian într-un moment de fierbere, cu radicalizări conceptuale şi de direcţie, este pe cât de adevărat pe cât el însuşi le-a asumat şi le-a divulgat.
Şi a făcut-o cu aceeaşi motivare şi ardoare cu care, în Italia ultimelor trei decenii ale trecutului secol, a pre-determinat şi impus valori ale literaturii ţării sale surclasând rezistenţe şi opacităţi pe care astăzi cu dificultate ni le putem imagina.
Nu ştim ce rămâne după noi când ne mutăm din această dimensiune, în afara unui cerc, mai strâmt, vorba poetului, ori mai larg, cum ne concedem amăgirii, de… amintiri.
Pentru cel ce-a ales – ori a fost ales – cu această funest-misterioasă „meserie” a scrisului, dilema devine încă şi mai dramatică. Fiindcă, aşa cum se interoghează un mare scriitor italian, Antonio Tabucchi (şi el decedat prematur), într-o emoţionantă confesiune-elogiu al literaturii), scriem fiindcă ne e frică de moarte, sau ne e frică de a trăi?
Şi una şi alta. Scrisul devine, atunci, acea dâră, urmă, pecete, prin care, în viaţă, ne asumăm destinul unei treceri într-un dincolo exclus oricărei certitudini.
La 72 de ani, câţi ar fi avut astăzi, Marin Mincu nu s-ar fi împăcat cu multe dintre întâmplările noastre literare. Şi culturale, civice, poate. Cu siguranţă că şi-ar fi continuat, cu consecvenţă, bătălia sa în verificarea unor adevăruri marcate, uneori de inerţie, prea în absolut. Însă nu văd nimic maliţios, cu atât mai puţin perdant, într-o astfel de bătălie. Cel mult, o cutezanţă. În absenţa căreia, timpul înnoirii se suspendă, în aşteptare.
