Într-un moment de dezbinare şi discordie precum cel în care ne aflăm în aceşti ultimi ani cu o naţiune divizată transformată într-un câmp de luptă interstină împinsă în zona unei răfuieli ca între clanuri, evocarea, la trei veacuri de la martiriul său, al lui Constantin Brâncoveanu ar fi fost un nesperat prilej de reconciliere sub semnul regăsirii Unităţii risipite: compromise, prin politicianisme gratuite şi prin anexarea interesului naţional cu titlu executor de către centre de Putere tot mai dispuşi să transforme destinul Ţării într-un fel de miză a unui joc de retoric biliard.
Premisele prielnice n-au lipsit, plecând de la mobilizarea unor sute de mii de români, de-a lungul şi de-a latul ţării cărora încărcătura creştinească a Zilei Sfintei Marii – protectoare, prin tradiţie şi canon, a neamului nostru – ar fi putut genera, dincolo de participarea sacrală, măcar un imbold, dacă nu licărul de lumină aşteptat, întru regăsirea liantului risipit al idealului naţional ce-a marcat şi-a supravieţuit, prin veacuri, unor teribile încercări şi provocări.
Iarăşi, n-a fost să fie. Fiindcă, dacă pe ici, pe colo, glorificarea marelui voievod n-a lipsit, ba chiar figura sa, între timp sanctificată, a fost restituită, cu acribia faptelor istorice şi cu emoţia evocării jertfei de sorginte christică, niciun gând, niciun gest din partea instanţelor diriguitoare nu s-a arătat spre a indica, fie şi la nivelul unei intenţii pacificatoare, şansa proiectivă a reîntoarcerii la normalitate.
Superfluu a vorbi de glorioasa domnie a Brâncoveanului: o domnie ce-a inaugurat o Epocă, aş spune, un Ev, în toate faţetele şi ipostazele unei naţiuni aşezate, cu inteligenţă diplomatică, har divin, spirit reformist în plan social şi economic, în linii legiuitoare şi mai ales cu o miraculoasă apetenţă culturală şi artistică pe drumul unei modernităţi sincrone cu marile naţiuni considerate civilizate. Prin Constantin Brâncoveanu s-a împlinit, în pofida atâtor cabale, trădări fraterne, dar şi cu preţul unor compromisuri inspirate şi până la urmă, productive în albia destinului istoriei naţionale, ceva ce părea doar de domeniului visului: un unicat în toată devenirea milenară a neamului nostru, anume experienţa Renaşterii şi sincronizarea cu idealurile Umanismului Luminilor din Occident. Şi totul prin actele acestui domnitor cu har divin, preferând sacrificiul de sine şi al propriilor odrasle în locul abandonării Ţării şi al Credinţei. Şi totul împlinit, în cel mai curat spirit al marilor învăţături ale creştinătăţii, secondate şi susţinute prin inspiraţie şi înţelepciune, prin clarviziune şi determinare în baza datelor realităţilor vremii sale.
Am fost, de curând, la Curtea de Argeş, acolo unde, în absenţa trupului său, îşi bucură odihna meritată atâţia congeneri, iluştri şi nu mai puţin glorioşi şi pilduitori Basarabeni, cei ale căror origini se găsesc pe meleagurile Olteniei, prin Craiova Craioveştilor, până spre Banat, ce-i facilitase lui Brâncoveanui, graţie geniului său diplomatic, chiar titlul de prinţ al Imperiului hasburgic.
La vârsta unei senectuţi neaşteptate, mărturisesc că nu mă mai aşteptam la un vaier emoţional adolescentin. De la vestigiile Cetăţii Domneşti, pe care le-am măsurat cu pasul resetat la cadenţa unei Istorii trecute alături de oaspeţi de pe alte meleaguri ale lumii, din Japonia până în Ţara Galilor, m-am trezit, pe neaşteptate, în postura unui ghid circumstanţial al unor timpuri pe care le uitasem, la rându-mi, prin hăurile memoriei.
Şi, apoi, în incinta Mănăstirii Argeşului, sub tăişul unei acelei rare seducţii în faţa mormintelor marilor noştri voievozi şi ai glorioşilor monarhi ai României moderne, de la Carol I la Ferdinand şi la Regina Maria, rânduiţi, printr-o rară şi unică alchimie a Destinului, alături şi în continuitatea măreţilor Basarabi.
Întorcând gândul înspre prezentul plin de carenţe şi marcat de un vânt al dezbinării, mă întreb cum de diriguitorii de astăzi ai ţării nu trăiesc, fie şi sub incidenţa gândului grijii şi al îngrijorării pentru destinul Ţării, ispita unui gest al unei concilieri de care se simte atâta nevoie. Lipsiţi de har – căci acesta e un dar pentru cei aleşi de către instanţe mai presus decât ruleta retorică a unor voturi pasagere – ei ar avea, totuşi, şansa asumării unui proiect, ambiţios şi vizionar, de Ţară. Unul al reaşezării pe făgaşul unei normalităţi în care ţâfna şi orgoliul prosteşti să fie înlocuite de unicul orgoliu îngăduit: acela ridicat la nivelul unei demnităţi naţionale căzute în dizgraţie.
