Sub spectrul erodării doctrinelor cu pretenţii ideologice, tot mai multe formaţiuni politice, din Occident, dar şi dintr-o parte semnificativă a planetei, au plusat pe arondarea, ca subiect tare al programelor lor cu caracter vădit electoral, pe o indefinibilă clasă de mijloc. Şi-au făcut-o cu o nonşalanţă programată, de la dreapta aşa-zis tradiţională la stânga sedusă de un trâmbiţat vânt al reformei ce s-a dovedit, mai ales aceasta din urmă, un simplu miraj.
În această cheie se cuvine taxată o tentaţie – a centrului – omniprezentă la nivel de orientare programatică şi tot la fel resortul justificativ al proiectulu-mamut care a fost USL. E vorba de o supralicitare a clasei mijlocii: care, fireşte, nu mai este nici „mica burghezie” din epoca modernităţii, nici „clasa muncitoare” din socialismul real (ea se va fi cărat, potrivit unei profetice titrări cinematografice, în Paradis). A devenit, în postmodernitate, o entitate fluidă, nedefinită decât în marja extinsă a sectorului terţiar, prin care capitalismul s-a remodelat, atât cât va fi reuşit, din raţiuni strategice, spre a se disocia de tendinţa unei radicalizări cu un previzibil impact negativ în praxisul electoral.
O realitate, cea de mai sus, propusă şi demonstrată, cu date şi argumente perene, într-o publicaţie pe această temă cu titlul „Clasa medie nu mai contează. Hipermeritocraţia şi viitorul muncii”, sub semnătura lui Tyler Cowen, unul dintre cei mai influenţi economişti ai ultimului deceniu, potrivit revistei „The Economist” şi inserat ca atare în lista Top 100 Global Thinkers de către revista „Foreign Policy”.
Judecata lui Cowen are ca punct de pornire şi ca resort diferenţa din ce în ce mai mare dintre bogaţi şi săraci, faimoasa „foarfece” tot mai întinsă de criza economică sărăcind majoritatea cetăţenilor şi îmbogăţind pe cei ce dispun de mijloacele şi de capacităţile de a se adapta la aceste schimbări.
S-a consemnat, mai ales pe la sfârşitul anilor optzeci, că o parte semnificativă din masa vechiului proletariat intrase în clasa mijlocie, însă ponderea substanţială la structurarea clasei mijlocii au reprezentat-o, aşa cum anticipam, noile profesiuni determinate de impactul revoluţionar al new-media, al mobilităţii fără precedent a forţei de muncă şi, mai ales, a „creierilor” la vânătoare de performanţă.
Surprinzător ori nu, fenomenul acesta de frăgezire a unei categorii atât de exaltate discursiv de mai toate formaţiunilor politice în căutarea unei mase de manevră spre a se distanţa de vechile distribuiri dogmatice, e mai acut în Occident şi, cumva explicabil tot prin raţiuni de criză, în Sud. În Spania, Italia şi Portugalia, procentul de apartenenţă la categoria clasei mijlocii a scăzut vertiginos în sondaje, în favoarea auto-determinării în rândul clasei sărace. Cât despre Grecia, realitatea bate orice estimare statistică. Ori referendală. Această nouă realitate explică şi redistribuirea majorităţilor electorale, spre formaţiuni – şi programe de politici, populiste ori nu, nici nu mai contează – de extreme, spre stânga ori spre dreapta.
Cât despre clasa – în fapt, una super, pe modelul super-eroilor scoşi pe bandă din fabrica hollywoodiană de visuri – noilor bogaţi, ea aparţine magnaţilor high tech, ai reţelelor sociale, ai e-commerce, cei ce-au reuşit să se insereze în noul sector care
Însă clivajul dintre săraci şi bogaţi nu se opreşte doar la muncă şi venituri, ci priveşte şi consumul şi alfabetizarea, şi ele în dreptul clasei mijlocii. În această perspectivă, despre o clasă de mijloc nici nu poate fi vorba, fiindcă de-acum există doar cei ce consumă exorbitant şi cei mai nimic, cei ce s-au hiper-specializat şi cei care nu, cei ce cumpără produse de lux şi cei ce fac cozi la low cost.
Concluzia, şi ea cu un aer profetic, nu e mai puţin exasperantă: „În viitorul nostru, vor fi atâţia bogaţi câţi n-au mai fost niciodată şi mult mai mulţi săraci şi nu vom şti ce sfârşit va avea o atare situaţie”.
Soluţia, una, ar exista totuşi, iar economistul american nu o ignoră: „Trebuie urmată opţiunea lui Donner, campion de şah care a fost întrebat ce strategie ar alege într-o partidă contra unui computer şi care a răspuns: aş aduce ciocanul”
O perspectivă, să fie clar, nedorită, dar nu imposibilă în actuala conjunctură a unei lumi în mişcare haotică.
