Promulgarea legii de modificare a Legii referendumului, prin introducerea pragului obligatoriu, astfel încât scrutinul să fie valabil doar prin prezentarea a 50% plus unu din numărul persoanelor cu drept de vot este… necesară pentru ţară. Şi a fost primul punct pe lista primită de premierul Victor Ponta de la preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso. Şi dacă aşa a opinat, să nu spunem dictat, Bruxellesul, aşa trebuie făcut. Numai că, european fiind, bănuit de bună credinţă, fostul premier portughez şi actualmente preşedinte al Comisiei Europene ştie bine că se ignoră, în această materie, tocmai recomandările Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), care a adoptat cu prilejul celei de-a 18-a reuniuni, din 12 octombrie 2006, de la Veneţia, Liniile directoare cu privire la organizarea referendumului. Acest document se referă la referendum ca patrimoniu electoral european. Comisia de la Veneţia, prin Codul bunelor practici cu privire la referendum, stipulează că „nu se recomandă impunerea unui cvorum tocmai pentru că o asemenea impunere ar putea să facă ineficient votul celor care se pronunţă, ar putea încuraja tactici absenteiste, care afectează direct şi viciază în fond expresia de voinţă populară”. Mai clar, votul celor care nu participă condiţionează votul celor care participă. Prin promulgarea legii de modificare a Legii referendumului în forma enunţată se încalcă inclusiv textul constituţional care a adoptat principiul simetriei juridice. Partea bună, fiindcă putem vorbi şi de aşa ceva, este că se închide astfel unul din subiectele fierbinţi de dezbatere, care ar putea deveni arhivă, şi, de asemenea, un front de atac al PDL şi al lui Traian Băsescu, în privinţa relaţiei cu UE şi Bruxellesul. Trebuie, aşadar, identificat un alt front de atac, mai ales că nici cel cu plagiatul premierului nu prea mai ţine după ce s-a pronunţat „neconvenabil” Comisia Tehnică a Consiliului Naţional de Etică, în sensul că Victor Ponta n-a plagiat. S-a scos însă de la naftalină prezumţia de fraudare a referendumului, care a mers ca unsă în turul al doilea al prezidenţialelor din 2004. Deşi, în materie de fraudare a unui scrutin electoral, consultanţii consacraţi nu se află în tabăra USL-istă. Traian Băsescu clamează singur: eu sunt Europa, ei nu sunt, ba chiar sunt rejectaţi, dovadă că nu sunt doriţi la conducerea ţării. În subsidiar, se subînţelege că România e încă populată de nostalgici, de neeuropeni, cu care se bate Traian Băsescu, şi de aceea are nevoie de UE pentru a-şi învinge adversarii politici. Încrâncenarea este, oricum, totală. Ori e laie, ori bălaie. La toată această stare de lucruri inflamată nu se poate răspunde decât prin prezenţa masivă şi necondiţionată la referendum. Ceea ce se întâmplă la Bucureşti deschide şi o cutie a Pandorei. Dintr-odată, fixaţia economică centrată pe Franţa şi pe Sud trece subtil la o altă fixaţie: deficitul de democraţie şi stat de drept dintr-o ţară est-europeană, care, iată, derapează politic de la spiritul tratatelor fondatoare ale UE. Interesant este că nimeni de la Bruxelles n-a exprimat vreo îngrijorare faţă de soarta românilor în ianuarie 2012, când se reclamau acţiunile de comasare a alegerilor, intervenţia preşedintelui în reforma din sănătate, iar „ciumpalacii” erau agresaţi de jandarmi, fiindcă scandau demisia lui Traian Băsescu. Este adevărat că Europa este deja destabilizată de criza euro. Imaginea UE s-a degradat, de la 52% opinii favorabile în 2007, în cele 27 de ţări membre, la mai puţin de 30% astăzi, dar de aici la „profunda preocupare” a înalţilor responsabili UE distanţa e lungă. Fiindcă, paradoxal, România este una dintre ţările eminamente pro-europeană şi participarea la un referendum nu este altceva decât un act realmente democratic.
