„Dimineţile unui băiat cuminte”, film românesc, difuzat sâmbătă după-amiază, dar şi ieri, de canalul Pro Cinema, cu siguranţă nu pentru prima dată, poate fi revăzut. Fie şi pentru distribuţia sa, care adună un mănunchi de mari actori, plini de talent, ai cinematografiei autohtone: Irina Petrescu, Sebastian Papaiani, Carmen Galin, George Constantin, Ion Caramitru, Dan Nuţu, Octavian Cotescu, Cornel Coman, Ştefan Ciubotăraşu, Mariana Mihuţ şi Ştefan Radof. Filmul, făcut în 1967, are, paradoxal, şi alte merite. La numai doi ani de la venirea sa la putere, Nicolae Ceauşescu vrea dezgheţ, toleranţă şi liberalizare graduală şi în cinematografie, oricum, renunţarea la clişeele proletcultiste din vremea predecesorului său. Mesajul filmului este evident: neintrarea la facultate a unui tânăr nu este deloc o tragedie, ci mai degrabă posibilitatea de a trăi cu adevărat. Nesustrăgându-te muncii. Filmologul Cristian Tudor Popescu a considerat „Dimineţile unui băiat cuminte” un film pur şi simplu anti-intelectual, o bornă pe drumul către strigătele „Noi muncim, nu gândim” şi „Moarte intelectualilor”, din 1990 („Filmul surd în România mută”, Ed. Polirom, 2011). Teză discutabilă. Oarecum surprinzător, în film primează poveştile sentimentale. Nu auzi nici întâmplător termeni consacraţi ca tovarăşe, partid, comunişti şi aşa mai departe. Vive (Dan Nuţu) n-a intrat la facultate şi, în urma discuţiilor sale tensionate cu taică-său (George Constantin), merge pe un şantier, unde cunoaşte o altă lume, în frunte cu Fane (Sebastian Papaiani), sudor de rezervoare sferice, şi ceilalţi. Viaţă adevărată. Densă. Într-un cămin de nefamilişti. La sfârşit de săptămână se socializează la o halbă de bere şi un dans, obligatoriu decent. Povestea este suportabilă prin tinereţea personajelor, dialogurile vii şi rezolvarea scenaristică a lui Constantin Stoiciu, că şi construcţii psihice mai dificile, precum Vive, se pot metamorfoza în colective destoinice, povestea cu cultul muncii. Unele replici sunt, cum spuneam, hazoase. Filmul are, fireşte, limitele lui, salvate de nişte actori realmente de excepţie. Secvenţe de dragoste specifică vârstei, intrigi, nepotriviri şi aşa mai departe. Când Vive, devenit sudor, cade de la înălţime, este adus la spital de toţi tovarăşii săi. Revăzut, „Dimineţile unui băiat cuminte”, repet, producţie a anului 1967, livrează destule semnale stenice: prezenţa unui preot şi „Veşnica pomenire” la o înmormântare, ceea ce e o premieră, apoi două frumoase tinere – Irina Petrescu şi Carmen Galin – în furou, ceea ce nu se mai întâmplase. Dar, dincolo de toate ingredientele sale şi eforturile regizorului Andrei Blaier, unele deloc de natură estetică şi, fireşte, propagandistice pentru acea perioadă, filmul are o morală sau ziceţi-i cum vreţi: tinerii care nu intrau la facultate erau aşteptaţi pe şantierele ţării, unde câştigau bani mulţi la buzunar. „Vreţi să vă îmbrac în bani mă?”, cum zice Fane la cârciumă. Colegii acestuia de la căminul de nefamilişti aşa erau prezentaţi. În funcţie de palmares: două şantiere, trei şantiere, un şantier. Găseau un loc de muncă. Cei care nu acceptau erau consideraţi… paraziţi. La vremea când a fost făcut filmul, Nicolae Ceauşescu asta dorea să demonstreze: ieri întuneric, azi lumină. Astăzi, când revedem filmul, nu putem vorbi decât de… prea multă lumină şi nici un azimut. Cei care ar trebui să-l vadă, fie nu-l înţeleg, fie nu dau doi bani pe întregul lui mesaj, acum de-andoaselea.
