Se ştiu relativ puţine lucruri şi acelea acoperite de colbul vremii, despre una din minţile strălucite ale locului, aparţinătoare veacului trecut, care a dat în toate domeniile atâta splendoare şi consistenţă culturii române: Constantin S. Nicolaescu-Plopşor (20 aprilie 1900, Plopşor, Dolj – 30 mai 1968, Bucureşti). Membru corespondent al Academiei Române, cu o specializare la Paris la Institutul de antropologie, C. S. Nicolaescu-Plopşor a fost primul coordonator al Centrului de istorie, filologie şi etnografie, înfiinţat prin hotărârea prezidiului Academiei Române din 29 decembrie 1965, devenit din august 1994 Institutul de Cerctetări Socio-Umane „C. S. Nicolaescu-Plopşor”, ce editează Arhivele Olteniei şi Anuarul instituţiei. O stradă din municipiul Craiova îi poartă numele. Conştiinţă profundă, organic ataşată valorilor perene, multilateral în preocupările sale, Constantin S. Nicolaescu-Plopşor s-a dedicat cercetărilor ştiinţifice în domeniile paleontologiei, arheologiei, etnologiei, istoriei, geografiei, distingându-se ca un inegalabil culegător de folclor, în special de cântece bătrâneşti din Oltenia. În 1934 a început investigaţii arheologice pe valea Desnăţuiului. A fost şi redactor al revistei de folclor „Suflet oltenesc”, apărută în 1927 la Pleniţa, unde funcţiona atunci ca dascăl. Ispitit de proza populară a cules şi publicat poveşti şi anecdote prelucrate, unele dintre ele pe linia umorului popular. Inconfundabila activitate etno-folclorică i-a adus legitimitatea de „Creangă al Olteniei”, după apariţia cărţii „Tivisoc şi Tivismoc”, cu subtitlul „Nenăscuţii feciori ai lui Păcală, năzdrăvanii năzdrăvanilor” (ed. Tineretului, Bucureşti, 1966). „Tartorul poveştilor”, „moş Plopşor”, cum singur se recomanda, deschidea cartea menţionată cu o „precuvântare”, din care aflăm care este fondul său etno-folcloric, modul cum a fost valorificat şi totodată interesul autorului pentru creaţia orală, în special cea din Oltenia. Plopşor alernează textul în versuri cu cel în proză, convingându-ne de la început că este posesorul unei avuţii folclorice, prezentă peste tot în spaţiul ei de existenţă. Cum la baza cărţii stă anecdota populară în primul rând, Plopşor intră în lumea lui Păcală pe care o lărgeşte şi o adânceşte, incitând la lectură „copiii de la şapte la şaptezeci şi şapte de ani”. Numeroasele elemente de cultură populară –anecdote de largă circulaţie în Oltenia, proverbe, zicători, cântece şi strigături de la petrecerile lumii satelor, elementele de basm, credinţă şi superstiţiile demitizate- incluse fără nici o prelucrare asigură cărţii unicitate în literatura noastră, cum opina prof. univ. Aurelian I. Popescu, (fost cadru didactic la Facultatea de Litere din Craiova) în postfaţa la ediţia apărută la „Scrisul românesc” în 1987. Ceea ce suscită interesul la lectură este buna cunoaştere a credinţelor populare, întâlnirea între fantasticul popular şi fantezia autorului. Se anunţa şi un al doilea volum, la care autorul a continuat să lucreze, dar sfârşitul său prematur, la 30 mai 1968 a întrerupt proiectul. Apărută într-un context politic de timidă liberalizare, cartea ilustrează isteţimea fără margini a oamenilor locului, prin felul în care povestesc Tivisoc, dar şi Tivismoc, doi „ficiori” năzdrăvani nenăscuţi ai lui Păcală, suflete fără păcate, ei reprezentând necredinţa celor mai mulţi pământeni în existenţa iadului. Elementele absurdului cu efecte comice, fantasticul basmului popular se îngemănează în creaţia marelui povestitor, sugerând, repetăm, o isteţime fără margini a oamenilor locului.
