Admitem că de mai multă vreme, preşedintele Ucrainei, Volodimir Zelenski, cu problemele cunoscute „pe cap”, tensiunea teribilă de care este copleşit, deşi susţinut de întrega comunitate europeană, NATO şi –în particular- SUA, poate să fi avut „o scăpare”, o regretabilă omisiune, când nu i-a enumerat şi pe etnicii români, în urarea oficială de „Ziua unităţii Ucrainei”. Publicat pe site-ul oficial al preşedinţiei Ucrainei, mesajul vibrant se adresează ucrainienilor, ruşilor, tătarilor şi maghiarilor, dar nu şi românilor, deşi aceştia sunt a treia mare comunitate etnică din Ucraina. Din păcate, neoperându-se corectura de rigoare, cu scuzele de circumstanţă, „scăparea” poate căpăta alte conotaţii. Deloc prietenoase, deloc europene. Pe care n-am dori să le comentăm. Când Vladimir Putin, în întâlnirea cu cancelarul german Olaf Scholz, a vorbit de un „genocid”, împotriva cetăţenilor ruşi, în Donbas, invocând nerespectarea acordurilor de la Minsk, afirmaţia deşi reţinută a trecut en-passant, fiind considerată… o exagerare, în absenţa probelor concrete, fără comentariile adiacente de rigoare. Divizată lingvistic şi cultural, între estul şi vestul său, Ucraina are de surmontat, de ani buni, dificultăţi în menţinerea unui echilibru între Lvov şi Donetk, simbolurile polului occidental şi rusesc. Cum o face este treaba internă a autorităţilor de la Kiev. Numai că premeditat se ocultează un detaliu, deloc insignifiant: contrar a ceea ce s-a putut scrie în media, ruptura echilibrelor acestei naţiuni fragile n-a avut loc la 27 februarie 2014, data preluării controlului asupra Parlamentului şi Guvernului Crimeei de oamenii înarmaţi ai lui Vladimir Putin, consecinţă la fuga preşedintelui ucrainian Viktor Ianukovic, produsă la 22 februarie 2014. În realitate, bascularea s-a operat între cele două evenimente, mai exact la 23 februarie, prin decizia absurdă a noilor lideri –emanaţie a Maidanului- de abolire a limbii ruse ca a doua limbă oficială în regiunile din est, un text pe care preşedintele par interim refuzase să-l semneze. Nici nu visa Kremlinul la un asemenea argument, de fapt o inepţie, pentru declanşarea manevrelor preparate în Crimeea rusofonă. Ce a urmat se cunoaşte. Să revenim. Ca ţară vecină şi susţinătoare –fără condiţii- a integrităţii teritoriului Ucrainei, prin gesturi concrete de solidaritate, potenţarea fără echivoc a demersurilor diplomatice, în vederea atenuării tensiunilor, România nu poate rămâne indiferentă la atitudinea, realmente de neînţeles a autorităţilor de la Kiev, faţă de comunitatea românească. În 2017, Petro Poroşenko a promulgat o lege care practic desfiinţează sistemul de învăţământ în limba maternă, pe care intelectualii din Cernăuţi o critică cu vehemenţă. În discursul public din Ucraina s-a creat impresia că doar Ungaria, Polonia şi Rusia au de obiectate faţă de politica similaţionistă ucrainiană, în timp ce România e mulţumită de ceea ce se întâmplă, arată Consiliul naţional al românilor din Ucraina, care se plânge de încălcarea dreptului la educaţie în limba maternă, numindu-l „un genocid cultural lingvistic”. Confuzia abil gestionată, că ar exista limba română şi limba moldovenească, n-are altă menire decât aceea a unei ucrainizări forţate. La alegerea sa în 2019, preşedintele ucrainian Volodimir Zelenski a afirmat că misiunea sa este de a restabili pacea în Donbas şi de a integra ţara în NATO. Înainte de 2014, dorinţa integrării în NATO era una minoritară. Dar conflictul prelungit din Donbas a ranforsat sentimentul european al ucrainienilor, şi a augmentat coeziunea internă. Dacă pentru românii din raioanele Hotin şi Cernăuţi şi celelalte comunităţi teritoriale, cu o populaţie compact românească (Suceveni, Tărăseni, Carapciu, Crasna, Cuciurul Mare, Pătrăuţi, Storojineţ etc.), guvernul de la Kiev rămâne indiferent, branşarea la normele europene –riguroase- pare de-a dreptul îndepărtată şi deloc uşor de îmbrăţişat. Aşa că „amnezia” preşedintelui Ucrainei, dar şi a consilierilor acestuia, în mesajul prilejuit de „Ziua unităţii”, a putut fi considerată ca… ceva firesc.
