Obţinând unul dintre cele mai slabe rezultate ale sale, din toate timpurile, la alegerile parlamentare, PSD a venit totuşi pe primul loc (22,30%) graţie, observ că se omite detaliul, judeţelor din Oltenia, în rândul cărora se detaşează Doljul (41,45%), Oltul (41,58%), Mehedinţiul (40,68%), susţinute de Teleorman (41,6%) şi Buzăul lui Marcel Ciolacu (46,86%). Brăila lui Mihai Tudose, un tenor al social-democraţilor a scos doar 31,19%, iar Timişul lui Sorin Grindeanu se poate mândri cu un anemic procent de 20,08%, sub scorul partidului. Este un semn că liderii n-au avut tracţiune şi portanţa de care erau bănuiţi. Nu l-au avut… pe Claudiu Manda, strateg realmente iscusit. Fiindcă a scos-o la capăt, peste aşteptări, şi la locale şi la europarlamentare. Să crezi că judeţele bastion ale social-democraţilor pot accepta, cu lejeritate, să fie reprezentate în colivia prezidenţială din Parcul Cotroceni de un politician cu care n-au în clin şi în mânecă e ca şi cum ai saluta faptul că Elena Lasconi e o elitistă. Şahiştii partidului care au pregătit de fiecare dată următoarele trei mişcări (îl au pe strategul Mihai Tudose) pot aspira îndreptăţit să primească funcţia de premier, potrivit literei Constituţiei, deşi cinismul cu care i-a scăldat Klaus Iohannis, mai necruţător decât acidul sulfuric, le-ar putea dejuca totul înainte de despărţire. României i se pregăteşte, aşa cum arată votul popular, o struţo-cămilă. Struţul nu mai e tânăr, cromatica penelor deloc vie, dar cocoaşa cămilei ascunde metehne vechi. Soarta acestei construcţii politice atât de heterogenă nu e deloc liniştitoare şi se poate privi la finalul, înainte de mandat, a coaliţiei „semafor” din Germania, formată în premieră din trei partide. Arborii doctrinari nu mai interesează pe nimeni şi chiar dacă ar interesa, nu mai sunt la îndemână. Au fost demonizaţi, că nimeni nu mai ştie, dacă e la stânga sau la dreapta, încât acum vorbim de „alianţa pro-Europa” noul cocktail doctrinar, contrapondere la blocul suveranist, şi acesta o rezervaţie naturală care a atras curiozităţi, deloc întâmplătoare, ale diasporei. SOS, AUR şi POT satisfac foamea de circ, dar cu cât foamea e mai mare, cu atât mai mică şi mai scumpă poate deveni pâinea. Mai ales că nici nu ninge prin părţile locului. Interesantă se arată ştirea conform căreia PSD –prin cosmeticienii ideologici- vrea un candidat comun la prezidenţiale. De frică? Fiindcă altfel nu se explică. Adică, partidul care i-a rezistat cu temeritate lui Traian Băsescu şi apoi lui Klaus Iohannis are frica în oase de un candidat propriu, unul cu ţinută intelectuală şi eventuale reflexe de stânga, chiar timide. Deşi dacă şi-ar fi explicat coerent, înţelept ce a făcut bine, pe timpul mandatului, în care s-a aflat la guvernare, şi ce n-a reuşit să facă, poate că altul era rezultatul şi în primul tur –anulat- al alegerilor prezidenţiale. E greu desigur, dar nu imposibil de descoperit, de identificat un candidat care să fie pe gustul opţiunilor precumpănitoare ale electoratului român. Şi când spunem asta ne gândim la faptul că unul dintre cei mai anti-intelectuali preşedinţi, de Traian Băsescu este vorba, a avut de partea sa atâţia şi atâţia intelectuali, dacă nu chiar toată elita. Care la final s-a dezis de cel pe care îl adulase. Candidaţi ideali nu există. E nevoie de un candidat potrivit, apt să cultive normalitatea. Un candidat ocolit de isterie. Fiindcă normalitatea e singura şansă a statului de drept, asta pe de-o parte, iar pe de altă parte conferă toate premizele posibile unei bune conlucrări cu ceilalţi actori ai scenei politice.
