Discursul preşedintelui Klaus Iohannis, la şedinţa solemnă a Camerei Deputaţilor şi Senatului, consacrată aniversării a 30 de ani de la Revoluţia română din decembrie 1989, a avut câteva idei de referinţă, cea mai importantă dintre ele fiind, de bună seamă, legitimarea termenului de revoluţie, asupra căruia nu puţini au încercat, pe cât le-a stat în putinţă, în anii din urmă, să proiecteze îndoieli, substituindu-l inadecvat, fie cu sintagma „lovitură de stat”, acreditată de procurori ai Parchetului General, fie cu cea de „revoltă spontană”. În această privinţă preşedintele ţării s-a arătat ferm, fapt notabil: „resping orice opinie care pune sub semnul întrebării existenţa unei revoluţii”. O teză care fie că ne place sau displace, îl aşează lângă Ion Iliescu, participant la evenimentele din decembrie 1989 şi consecvent apărător al termenului corect de „revoluţie”, date fiind consecinţele evenimentelor respective. În rest, faptul că de 30 de ani încercăm să aflăm „adevărul”, treabă mai degrabă a istoricilor decât a justiţiei, rămâne un deziderat, nu uşor de atins, din vari motive. Revoluţia din decembrie 1989 a fost neîndoielnic momentul fondator al democraţiei româneşti, şi nici un partid politic, nici un grup sau entitate nu au dreptul, cum spunea şi Klaus Iohannis, să nege acest eveniment cardinal din istoria noastră recentă. O şedinţă solemnă a Parlamentului are ritualul ei, de bună seamă: la 16 decembrie 1989, adică acum 30 de ani, începea la Timişoara revoluţia care avea să provoace căderea comunismului în România. În acea zi, mai mulţi credincioşi din oraş, demonstrau, în jurul Catedralei reformate din Piaţa Maria, faţă de o decizie judecătorească, prin care pastorul reformat Laszlo Tokeş urma să fie evacuat şi mutat într-o altă localitate. Mişcarea de protest, prost gestionată, s-a extins cu repeziciune, în zilele următoare. Şi ce a urmat se ştie. Anti-comunismul radical de astăzi acuză tentativele timide ale Frontului Salvării Naţionale de „reformare şi reparare” a ţării, în aceste acuze fiind destul adevăr, dar cine îşi închipuia atunci o altă Românie, decât cea implicată în contextul geo-politic existent. Anti-comuniştii cu faţă bolşevică, cum îi numea Adam Michnick, nici nu vor să audă de ideea conform căreia „comunismul este un fragment al istoriei ţării”. Nu pare o idee suficient de raţională. Din istorie fac parte şi ascensiunile şi declinurile ţării ş.a.m.d. Trebuie să absorbim în noi acest trecut. Dar şi ultra-radicalii iacobini credeau că se poate construi o ţară mai bună, potrivit idealurilor lui Rousseau. Trebuie să învăţăm să înţelegem sensurile ascunse, şi să apărăm dreptul la pluralitatea experienţelor. Neîndoielnic, astăzi, România este o ţară cu o democraţie matură, consolidată, care respectă valorile europene, dar alegerile din 2019 „n-au validat ce am realizat împreună în aceşti 30 de ani”, cum a afirmat Klaus Iohannis. Ele, alegerile, au avut miza şi rostul lor intrinsec. 30 de ani, înseamnă la scară umană o bună parte din viaţa unui om. Se poate reflecta asupra felului în care am ştiut să ne bucurăm şi să profităm de acest fast răgaz al istoriei, pentru a lăsa însemne durabile. Păstrând o parte din neîmplinirile interbelicului – politicianism, traseism, corupţie morală, împărţirea naţiei în anglofili şi germanofili, când naţia adevărată, ţara întreagă, nu cunoştea altă „filie” decât „filia” românească – democraţia post-decembristă s-a maturizat greu, nu covârşitor, sugestivă fiind susţinerea populară pentru statul de drept, fără precedent în trecutul naţional, acceptarea jocului democratic, promovarea drepturilor şi libertăţilor individuale ş.a.m.d. Totuşi, beneficiind însă de un context internaţional prielnic, bilanţul putea fi mult mai tonic şi cauzele unor neîmpliniri rezidă în ambiţiile noastre nesăturate, lipsa de adevărat patriotism, blestematul geniu al dezbinării care se resimte tot mai acut. Poate ca niciodată. Trei proiecte de ţară concurente, unul aparţinând preşedintele Klaus Iohannis (septembrie 2016), altul Guvernului României (noiembrie 2018) şi altul Academiei Române (2017) au rămas literă moartă. Unul dintre ele, cu corectivele de rigoare, însuşit de Parlament, ar fi trebuit să rămână valabil indiferent de schimbările de pe scena politică. Cheltuim vremea din păcate în bătălii politice anacronice păguboase pentru ţară de care nu ne vindecăm, şi timpul îşi pierde răbdarea, cum spunea marele Marin Preda, iar România europeană modernă şi prosperă, ţintă naţională, poate fi înfăptuită „cu condiţia să fim uniţi, fiindcă doar împreună vom reaşeza valorile în societatea noastră”, cum a conchis însuşi preşedintele Klaus Iohannis, ieri, în Parlament.
