Ca sportul şi ca orice altă activitate umană pusă în slujba celorlalţi, şi politica este un act profund social: oricâtă determinare individuală s-ar cere – şi s-ar cuveni – ea începe şi sfârşeşte întro-echipă, fie aceasta o formaţiune, redusă numeric într-un context dat, fie un partid mare, de masă. Personalizările nu-şi prea au locul în ceea ce o priveşte şi atunci când ele se produc, intervine implacabil sentinţa Istoriei cu amendamente drastice, aruncând peste bord avortonii ieşiţi din violarea ordinii, spre a spune astfel, naturale. S-a întâmplat cu mari partide de stânga, în arealul comunismului redus la mistificări leninist-staliniste, ca şi cu unele de dreapta, eşuate în molozul criminal-mistificator hitlerian. La fel avea să se întâmple şi în România lui Ceauşescu, el însuşi deraiat, după doar câţiva ani de efort ordonator, într-o auto-competiţie de mitizare contaminată şi contaminantă, sfârşind, dramatic, sub lovitura în parte i-legală a unor gloanţe decise la ordin.
Scrutinul prezidenţial pe care l-a pierdut Victor Ponta în favoarea unui competitor în bună parte „improvizat”, Klaus Johannis, nu doar că n-a făcut excepţie de la adevărul axiomatic mai sus enunţat, ci l-a confirmat cu asupra de măsură. Cu o disociere, în contextul dat, ce-l particularizează: înfrângerea tânărului candidat al stângii e substanţial în seama echipei, fie aceasta cea abilitată scopului electoral ca atare, fie cea a unei mase de militanţi pe care nişte „diriginţi” euforici i-a condus pe un drum înfundat. De cealaltă parte, victoria nu s-a datorat aproape deloc „echipei” – nici celei de consilieri şi nici unui activ, în general disipat bezmetică prin coclaurile campaniei -, ci a devenit, ca într-un scurt-circuit, prin recul, cealaltă faţă a înfrângerii adversarului.
Nu propun aici vreo altă analiză a alegerilor ce vor face, cu siguranţă, obiectul multor pagini ale istoriografiei de mâine, de la noi şi de aiurea. Notând doar că tocmai particularităţile lor se oferă ca un punct de referinţă, chiar dacă întru nimic prefigurat, prezis, anticipat etc., mandatul viitorului preşedinte rămâne sub marca imprevizibilului şi, poate chiar, al necunoscutului, ca un fel de probă ori de test ce nu-l mai vizează doar pe Johannis ci cumva întregul spectru politic autohton. Şi probabil pe noi toţi.
Cât îl priveşte pe Victor Ponta, premisele carierei sale politice rămân, în opinia mea, nu doar promiţătoare, ci cu un suport de certitudine la care au contribuit masiv şi neaşteptat tocmai circumstanţele înfrângerii. După eroarea – explicabilă prin acelaşi mecanism al slăbiciunilor „echipei” – plecării intempestive în Dubai, Victor Ponta a marcat, pas cu pas, act după act, o transformare radicală, printr-o tonică repoziţionare faţă de sine, de partid şi de societate, marcând o reală redeşteptare la o realitate al cărei impact îi fusese retras. Ori ascuns. Nu e nici pe departe, aşa cum continuă să trâmbiţeze cu elanuri maligne armate de sinecurişti închipuiţi profetici, un reziduu; dimpotrivă, de circa zece zile, prin asumările decise şi neaşteptate, prin disocierile în imediata vecinătate şi prin impactul cu realităţile sociale în act, Victor Ponta îmi dă impresia că abia acum îşi face cu adevărat intrarea în politică.
Ultima sa lovitură – pe care mărturisesc că o aşteptam mai demult – e cea de ieri, prin renunţarea la titlul de doctor în drept; nu ştiu câtă îndreptăţire a existat în acuzele ce i-au fost administrare dincolo şi dincoace de cercuri specializate; mai mult, ca unul dezgustat de felul în care s-au câştigat titlurile de doctori în sistemul nostru universitar până la instituirea unei veritabile „industrii”, am suspectat mai curând un deficit de superficialitate decât reaua intenţie în cazul în speţă. Ceea ce, fireşte, ne este şi nici poate fi o scuză.
Gestul acesta de ieri – şi care cu siguranţă nu va fi ultimul – indică o metamorfoză a lui Victor Ponta pe cât de neaşteptată de către mulţi, pe atât de promiţătoare în perspectiva unei asanări a politicii autohtone, pe care realităţile prezentului plin de atâtea insidii o impun. Şi nu doar pentru politicianul Ponta, nici doar pentru formaţiunea sa, încă în mare degringoladă şi în forfota unor transformări cu nu puţine victime, ci pentru toate şi pentru toţi. Mai bine mai târziu, se spune, decât niciodată. Şi târziul, aici, e pasabil, sper, doar în destinul actualului premier, fiindcă, în politică, se ştie, niciodată nu e… niciodată.
