Finita la commedia, nu ne rămâne decât să revenim la existenţele noastre, unii lingându-şi socratic rănile pe care şi le-au cam făcut singuri sub impulsul unei disperate încrâncenări, alţii etalându-şi triumfalist o victorie eludând responsabilitatea ce-i aşteaptă. Desigur, nici unii, nici alţii nu au îndrituirea unei poziţionări atât de antagonice cum s-a consemnat de-a lungul ultimelor luni în care s-a redeschis, în jurul unei mize fals licitate şi de aceea mai purulentă ca nicicând, falia unei societăţi dezbinate şi readuse la condiţia anilor `90.
De parcă în cei douăzeci şi cinci de ani ce-au trecut peste noi, ţara şi societatea ar fi rămas ţintuite într-un port abandonat, pe porţile căruia un… căpitan dedulcit la piraterii ar fi tatuat un sigiliu de conservare: o navă în derivă, aşadar. A dispărut, aruncat în groapa de gunoi a istoriei, până şi acel spirit de solidaritate, disimulat sub spectrul terorii vechiului regim ceauşist, ce-a făcut posibilă regăsirea în tumultul ultimelor zile ale anului de graţie 1989.
Ieri, într-o aiuritoare apoteoză, românilor li s-a propus – şi, în parte, au şi acceptat – trista dihotomie, adusă până aproape de climatul unui război civil, a celor buni şi a celor răi. Cam mult şi oricum trist şi regretabil pentru destinul unei naţiuni abia revenite în familia civilizaţiei europene; din care, de altfel, nici nu s-a desprins cu adevărat ori a fost târâtă în afara ei de conjuncturi istorice de care n-a fost nici pe departe singura vinovată.
Omul bun vs omul rău, iată o ecuaţie schematică scoasă din ordinea sa moral-folclorică şi adusă la palierul unei instanţe categorice, definitive, evocate chiar în termenii unui fel de jurisdicţii „divine”: şi aşa a dispărut până şi simţul elementar al raportului – funcţional într-o etică a responsabilităţii – dintre identitate şi alteritate, dintre eu şi celălalt, fiindcă o parte, autodesemnată ca unic agent al „Binelui”, i-a respins celeilalte părţi orice îndreptăţire la „adevăr”.
Din păcate, toate acestea s-au derulat sub egida unor argumente false, ori mai bine zis falsificate, redistribuite anapoda, încât cei ce-au condus, vreme de aproape un deceniu Ţara, s-au spălat pe mâini, ba chiar au fost spălaţi de cei care, printr-un grosolan joc de substituiri, i-au scos din boxa acuzaţilor luându-i de martori, fireşte, mincinoşi, la un proces suspect de enormitate. Cine a condus Ţara în ultimii zece ani? Întâiul responsabil de debandada în care ne aflăm, al cărui nume nici mai merită pronunţat (ci doar „pomenit”, pe la vreun parastas în anii ce vin), îşi socotea anii propriului regim aidoma lui Pristanda, adică după o aritmetică de crâşmar, scăzând şi anii în care Vasile Blaga a fost Miliţianul Şef, dar şi cele patru-cinci artificii pokeriste de salvare a guvernului Boc.
Mărturisesc şi eu, întâia oară aici, că nu l-am votat niciodată pe Iliescu şi nici pe Năstase: pentru întâia ipostază, n-am niciun regret, pentru a doua, da; şi nu din cauza fostului premier pesedist – cine nu ştie că şi-a cam făcut-o singur? –, ci din cauza dezamăgirii ce-a urmat şi care mi-a generat, prin ani, greu descriptibile amărăciuni. N-a fost să fie, vorba românească luată ca emblemă a nenorocului, nu şi-a epuizat crunta actualitate. Fiindcă – se uită cu prea mare vinovăţie – în fapt, în 2009, actualul chiriaş de la Cotroceni n-a fost cu adevărat câştigătorul (istoria va consemna cu siguranţă episodul parizian al voturilor), după cum nici votul celor peste şapte milioane de români, din vara lui 2012, n-a avut singura consecinţă firească într-o democraţie respectabilă.
Acum, însă, ceea ce se întâmplă cu jocurile de măsluire – nu a unor voturi, ci a realităţii înseşi – şi de substituire de culpe şi de responsabilităţi mi se pare a fi căzut într-o ordine a mizeriei greu de înţeles şi de acceptat. Şi cum commedia s-a sfârşit, n-ar fi deloc rău să ne reevaluăm poziţiile, renunţând chiar şi la atâtea nesocotite „divorţuri” de prietenii şi de confrerii. Aceleaşi ce ne-au salvat, nu o dată, până şi în ultimii sumbri ani ai unui regim cu adevărat despotic.
