Cine şi-ar fi imaginat, în urmă cu un an, că Nicolas Sarkozy va deveni, într-o bună zi, eroul absolut al unui mare oraş arab, cu o populaţie de peste un milion de locuitori, propovăduind un islam foarte conservator? Personal. În Benghazi, al doilea oraş al Libiei, „piaţa libertăţii”, situată pe malul mării, înaintea Palatului de Justiţie, este dominată, din luna martie a.a., de un imens portret al preşedintelui francez. Acest poster, care pune în prim-plan un Sarkozy surâzător, pe fondul unei mulţimi de libieni raliaţi revoluţiei, readuce aminte că pe 17 februarie a.c. aici a început revoluţia libiană. Cu litere groase, de culoare roşie, este scris în engleză şi arabă „Merci, la France!”. Se spune că dacă Sarkozy n-ar fi ordonat, la 19 martie a.c., avioanelor franceze Rafale să survoleze spaţiul aerian libian şi să distrugă coloanele mecanizate trimise de Gaddafi, acestea ar fi intrat în Benghazi şi ar fi comis un masacru, care ar fi însemnat sfârşitul revoluţiei. Lui Nicolas Sarkozy i se atribuie siguranţa şi libertatea. Într-un oraş întins, în care nu te poţi deplasa decât cu maşina, francezii sunt pretutindeni salutaţi călduros. Toate hotelurile arborează drapelul francez. În 42 de ani de dictatură, Muammar Gaddafi a interzis limba franceză. Serviciul de Propagandă a prezentat Franţa ca un stat colonialist, cinic, lipsit de respect faţă de Africa, interesat doar de petrolul libian. Astăzi, adevărul este altfel prezentat: Franţa a fost şi va fi întotdeauna mama libertăţii în lume. În Benghazi, inclusiv Fraţii musulmani nu îndrăznesc să-l vorbească de rău pe Sarkozy. Cât va dura, la Benghazi, această pasiune pro-franceză şi pro-Sarkozy? Nimeni nu poate prezice. Dar este probabil ca şi aici lupta pentru putere să devină, cât de curând, acerbă. Ţara este împărţită politic între grupul laicilor (musulmanii partizani ai unei separări a politicii de religie, grup în care se găsesc susţinătorii tribalismului şi ai naţionalismului tradiţional) şi grupul de islamişti, divizat între Fraţii musulmani şi jihadiştii internaţionalişti. Într-o zi Parisul va trebui să aleagă între laici şi islamişti şi atunci vor începe adevăratele probleme. Oricum, oraşul aflat la originea revoluţiei libiene trăieşte, acum, o veritabilă pasiune pro-franceză. Nicolas Sarkozy şi David Cameron au sosit joi după-amiază la Tripoli. Şi, apoi, s-au deplasat la Benghazi. O deplasare diplomatică planificată atent, minuţios şi în secret. Steaguri franceze şi britanice împânzeau capitala Tripoli. Lunetiştii ocupaseră poziţii de la primele ore ale dimineţii şi peste 160 de poliţişti francezi (CRS), în civil, se aflau „în voiaj”. La Benghazi, acceaşi atmosferă, pe bannere putându-se citi „Thank’s U.K.”, „Merci France”. Din nou discursuri, „credem într-o Libie unită şi nu divizată”, cum s-a exprimat Nicolas Sarkozy. Dincolo de toate, prevalează, desigur, şi interesele economice. Dar despre acestea nu se discută în public.
