În istoria noastră post-modernă manipularea pare a fi devenit un termen-cheie, sub care se aruncă, ca într-o grămadă controlată, explicaţii pentru tot ce survine sub ochii noştri. De la un banal accident de circulaţie la o încăierare între clanuri interlope, de la arestarea unui politician ori politruc, cum s-o găsi, la o execuţie în masă prin nişte oraşe siriene, totul îşi găseşte justificarea prin invocarea acestui cuvânt izbăvitor. Izbăvind, fireşte, stările de disconfort, cotidiene, sub blestemul atâtor fărădelegi, a atâtor dezastre şi suferinţe ale noastre, spectatori fără voie ai unui dizgraţios spectacol în care suntem introduşi pe post de protagonişti. Şi auto-transformaţi, la fel de fără voie, în cobai.
Şi fiindcă nici nu se putea altminteri, media – ziare, televiziuni (mai ales ele), reţele de socializare – sunt gurile de eşapare a mai tuturor otrăvurilor servite abundent pe post de antidepresive: efectul, în cel mai bun caz, este strict anestezic, cu urmări complementare de drog autoservit cu aceeaşi plăcere a unui ritual, străvechi, al autoflagelării.
Smuls din câmpul gravitaţional al acestui spectacol insalubru pe care slobozirea dreptului la opinie a sfârşit prin a omologa prostia cu libertatea, mi se întâmplă rareori să mă regăsesc, nelezat în autonomia mea de gândire, în vreo câte-o intervenţie publică, strecurată în vreun colţ de pagină tipărită ori în spaţiul, altminteri economicos cu astfel de poziţii, mediatic online. S-a întâmplat tocmai alaltăieri când am dat, aproape simultan, peste două astfel de intervenţii, ambele sub semnătura a doi intelectuali clujeni (neaşteptată coincidenţă?!) de indiscutabilă notorietate şi prestigiu.
E vorba, de o parte, de Andrei Marga, autorul unei destructurante analize a stării avortoare a politichiei dâmboviţene, ataşate site-ului „Cotidianului” sub titlul, depresiv şi el, „Şanse irosite”, şi, pe de alta, de articolul prozatorului Augustin Buzura din săptămânalul bucureştean „Cultura”, sub titlul, nu mai puţin derelectiv-ironic „Mândira de a fi slugă”. Lectura lor, prohibitivă pentru cei cu un simţ anti-mioritc exacerbat, provocă şi instigă: la reflecţie şi, pe cale de consecinţă, la un act de reculegere pioasă în faţa imaginii unui dezastru pe care o indică şi o descriu.
Convins că e dificil, dacă nu imposibil, a sustrage „luminate minţi” ale unor cârcotaşi de dreapta şi de stânga (ambele „mâini” resimt egal riscul expunerii îndelungate la virusul ignoranţei şi al prostiei), nu pot renunţa la miza unei minime bunăvoinţe din partea celor rămaşi într-o cuminţenie a inimii. Şi a minţii, sper.
Să procedăm în ordine. Şi să începem cu un verdict al politologului Andrei Marga, la care nu poţi decât să subscrii: „România nu numai că şi-a înlăturat oamenii capabili să conceapă democraţia, dar a adus la decizii persoane care nu au alt merit decât acela că au fost în preajmă la întocmirea listelor”. Cine se mai îndoieşte de adevărul listografiei ori listomaniei, în politichia de cadre a partidelor noastre, n-are decât să-şi arunce privirea prin larga şi populata ogradă a funcţionărimii autohtone, de la Palate până la ghişeele unor servicii curente de pe la oraşe şi sate. Chestiune de meritocraţie, cum o şi conotează autorul, fiindcă, în ciuda triumfalismelor retoricii electorale, cu fiecare ciclu ea e îngropată şi substituită de un voios schimb de şmenari, într-un delincvent ultraj al profesionalismului, al culturii ori chiar al educaţiei.
De cealaltă parte, Augustin Buzura, al cărui nume îi intrigă pe câţiva intelectuali autolivraţi ca lideri pur-sânge ai dreptului la Istorie, ne oferă, ca într-un dar… otrăvit, imaginea Ţării (ţărişoarei lui Trahanache &comp.) ca „un mall cât hotarele ei”, imagine aşezată sub imperioasa interogaţie „dacă mai avem o ţară”:
„… Nu cumva – scrie Buzura – suntem chiriaşii unui mall în faţa căruia se joacă demult o piesă tâmpită prin care ni se administrează subliminal altă istorie, alte valori şi credinţe încât am ajuns să nu mai ştim cine suntem.”
Între o poziţie şi alta se circumscrie istoria pe care o trăim şi conturul trist al unui destin pe care îl suportăm cu un stoicism neverosimil. Ca şi cum, la capătul unei salvări dintr-un sinistru naufragiu de peste cinci decenii, ne-am fi îmbarcat, în turmă, pe un vas pe care mâini străine de propria-ne soartă îl conduc prin vârtejul unei istorii în care nu mai suntem decât un număr ori nişte slugi… mândre, ce-i drept.
Ce-ar mai fi, atunci, de spus? Nimic mai mult. Doar, sub un grăunte de speranţă, şansa unei treziri din somnul – de moarte – în care ne complacem cu o vocaţie, din păcate, şi ea cumva istorică.
