LUPTA PÂNĂ LA MOARTE PENTRU UN IDEAL: LIBERTATEA

INTRODUCERE

 Prezenta expunere este axată în principal în jurul vieții lui Vasile Blidaru*, unul din mari luptători împotriva regimului comunist din România. Neacceptându-l, Vasile Blidaru s-a opus regimului, inclusiv cu arma în mână, între anii 1949** şi 1958***. Poate că este o fatalitate perpetuă a istoriei acestui neam, ca o mare parte a celor care prin vitejia şi credința lor au zidit la temelia noastră ca națiune dovedindu-și de nenumărate ori curajul, să sfârșească tragic ca urmare a unor trădări din partea apropriaților.

Portretul lui Vasile Blidaru

[sursă: reper bibliografic 1]

Prin faptele sale, prin modul în care a rezistat unui regim opresiv, chiar cu prețul sacrificării propriei sale familii, prin atitudinea faţă de comunişti dar şi prin suferinţa care a marcat scurta sa viaţă de numai 47 de ani, acest personaj poate reprezenta pe drept un exemplu pentru noi toţi de luptă întru idealul libertăţii. De ce libertatea – care pentru noi reprezintă un simplu cuvânt – a cerut atâtea jertfe unor oameni care au trăit în alte vremuri mult mai grele?

 LIBERTATEA DE DUPĂ VERSUS LIBERTATEA DINAINTE

 Pentru generaţia tânără de astăzi, pentru ce născuţi după 1980, pentru cei care în general nu au apucat regimul dinainte de 1989, care nu au simțit direct efecte unei epoci întunecate percepută ca fiind veşnică de către liderii şi promotorii ei, pentru noi cei care am crescut şi ne-am petrecut tinereţea în contextul valorilor europene democratice, cel puțin tinzând către ele, pentru noi toți cei tineri, cuvântului „libertate” îi este atribuită o cu totul altă conotație, spre deosebire de cea dinainte de eliberarea de sub comunism. Mai ales în primii ani ai acestui regim opresiv. Deseori avem tendinţa de a judeca subiectiv trecerea noastră ca popor către libertate. Privit ca un concept istoric de mare profunzime, ideea de a fi liber nu reprezintă decât un mic segment raportat la întreaga istorie a societății umane.

Deseori presupunem cu tristețe că ceva s-a greşit după 1990. Şi mai des, spunem că am aderat la NATO şi Uniunea Europeană mai mult de formă, doar din teama de Est, România rămânând cumva ancorată într-un comunism latent prin prisma fundamentului mental colectiv care creează stilul nostru de a fi, în cutume balcanice şi poate în acea nehotărâre a noastră vis-a-vis de deciziile importante pe care trebuie să le luăm uneori, deopotrivă ca popor şi ca indivizi. Peste toate acestea, a survenit o polarizare socială tot mai puternică, parcă dinadins instaurată pentru a complica şi mai mult lucrurile. Avem tendința de a fi comozi, lipsiți de reacție şi uneori temători, bănuind mereu că nu am scăpat de comunism, unii dintre noi având o tendinţă periculoasă de a se resemna „pentru că oricum nu mai contează nimic”. Desigur, tendinţele enumerate anterior nu trebuie generalizate.

Toate aceste abordări sunt complet greșite şi nu ne fac decât rău. Nu fac decât să ofere oportunităţi şi instrumente de acţiune celor care sunt neprietenii poporului român, atât interni cât şi externi. Iar dacă neglijăm acest aspect, riscăm să intrăm într-o reversibilitate a istoriei, care ne-ar translata nu peste mult timp către vechea conotaţie a cuvântului „libertate”. Adică, o libertate pentru care trebuie să lupți, nu una ca un dat, nu una care îți este oferită.

De ce trebuie să ne ferim de a aluneca spre aceste percepții? În primul rând, ar fi păcat de cei peste 1.000 de semeni care şi-au pierdut viața la Revoluţia din 1989. În al doilea rând, am putea pierde – privit ca evoluție socială – cei pese 30 de ani scurși de atunci. 30 de ani reprezintă tocmai distanța aproximativă măsurabilă între două generații succesive, iar o reversibilitate a acestei perioade ar fi poate cel mai urât lucru care s-ar putea întâmpla poporului nostru.

Este adevărat, există din păcate foarte multe întrebări ale căror răspunsuri corecte încă nu ne-au parvenit. Încă nu ne-am lămurit „cine şi de ce a tras la Revoluție?”, „de ce au trebuit să moară 1.000 de români, în condițiile în care în alte state din fostul bloc comunist regimurile au fost îndepărtate pașnic?”, „de ce a fost suprimată atât de eficient mișcarea din Piaţa Universității din 1990?” etc. Dar de un lucru putem fi siguri: trăim totuşi, vremuri libere. Poate extrem de libere. Beneficiem pe deplin de libertate. Libertate de a circula, de a alege, de a refuza, de a gândi, de a contesta, de a vota şi nu în ultimul rând, libertatea de a te exprima fără ca a două zi să fi ridicat de autorităţi ca fiind „duşman al poporului”. Că nu avem exercițiul unei utilizări eficiente a acestor libertăți, că unele lucruri au fost duse la extrem căzând dincolo de limita ridicolului, constituie subiectul unor alte discuții. Trebuie totuşi să respectăm şi să menţinem libertăţile câștigate. Niciunul dintre nou nu ştie şi probabil nu poate concepe pe deplin ce înseamnă să fi privat de toate acestea, iar în momentul în care te opui, să fi eliminat la propriu.

Desigur, ne putem plânge astăzi că suntem monitorizaţi, că suntem urmăriţi, sau că se ştie totul despre fiecare dintre noi din cauza dispozitivelor tip smart care ne împânzesc viaţa şi a utilizării excesive a acestora în contextul social media. Nu putem ocoli comunicarea. Problema aici este aceea că, nimeni şi nimic nu ne obligă să ne expunem viaţa prin dispozitivele digitale. Totul reprezintă exclusiv un rezultat al voinței noastre, spre deosebire de prima parte a regimului comunist din România, unde ingerințele sistemului erau atât de puternice, se cercetau atât de multe aspecte legate de viaţa fiecăruia dintre noi, încât orice document, orice notiţă, orice scrisoare sau declarație identificată de către regim ca fiind „dovadă” a neconformității cu regimul, putea face uşor diferența dintre viață şi moarte. În astfel de condiţii, uni au ales să lupte. Au ales să nu accepte sistemul impus de sovietici. Astfel s-a născut fenomenul rezistenței armate anticomuniste.

UN ŢEL PENTRU CARE UNII AU LUPTAT CU ARMA ÎN MÂNĂ

 În prezent, chiar şi în contextul celor mai liberale regimurile din Occident, conotaţiile de „haiduc”, de „răzvrătit”, de „luptător antisistem”, de „insurgent” sau de „contestatar”, au fost şi sunt unele profund negative. Desigur, pe bună dreptate. Iar când acest tip de raportare la sistem, ia o formă armată, lucrurile sunt clar delimitate. Sunt clar reglementate, putând fi foarte uşor vorba despre terorism, o formă de luptă împotriva căreia cea mai mare parte a lumii occidentale a aruncat toate armele în joc pentru suprimarea sa.

Raportat la scara istoriei extinsă inclusiv asupra regimurilor definite ca fiind totalitare, putem identifica un nivel ridicat de relativism în ceea ce priveşte atitudinea sau lupta antisistem. Tot terorişti erau consideraţi de către puterile acelor vremuri şi cei care au rezistat cu arma în mână atât cât au putut şi cum au putut unor regimuri totalitare, cei care nu au dorit sub nici o formă să îmbrățișeze şi să îşi însuşească principii sau idei impuse popoarelor cu scopul de supunere şi suprimare. Comunismul a făcut parte din această categorie. Mergând chiar pe calea de a pune mâna pe arme, luptătorii antisistem din timpul regimurilor comuniste, au avut un scop făurit în principal în jurul ideii de libertate. Practic au luptat pentru ea, nefiindu-le oferită odată cu naşterea. Cu toate că într-un final această formă de luptă a fost suprimată, respectivi au crezut în libertate până la sfârșit. În România, primele două decenii de după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, constituie un exemplu edificator în sensul considerentelor prezentate anterior. Este vorba despre ceea denumim „rezistența armată în munți”.

Cum şi de ce a apărut această formă de luptă în România? Chiar dacă la finalul celui de-al Doilea Război Mondial țara noastră s-a aflat practic în tabăra învingătorilor, pentru România anii ulteriori înfrângerii Germaniei Naziste au fost nefaşti. Cumva, sovieticii au avut minuțios grijă să pedepsească poporul român pentru faptul că a luptat alături de Axă, mai ales în încercarea eşuată de cucerire a Uniunii Sovietice de către nazişti. Din punct de vedere al sorţii românilor, această pedeapsă a fost aplicată până în decembrie 1989. Trebuie menţionat aici că după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej în 1956, odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, regimul comunist din România a suferit o serie de transformări de nuanță. Însă a rămas un regim totalitar până la sfârșitul său.

În primii ani ai regimului comunist, cei care făceau parte din rezistența armată erau motivaţi printre altele de un curent ideologic bazat pe o serie de zvonuri provenite dinspre Occident, zvonuri care se pare că la un moment dat erau semnalele unor planuri strategice reale. Astfel, acestea au dat suflet multor mișcări disidente care au activat în statele căzute în siajul sovieticilor după război. „Una din principalele informații vehiculate era aceea că situația internațională se va schimba în cel mai scurt timp, antrenându-i pe americani, englezi, francezi şi spanioli într-o confruntare împotriva Uniunii Sovietice. În ceea ce privește pe români, ei urmau să primească sprijin din partea acestor puteri occidentale pentru a instala la conducerea țării un guvern naţional deja pregătit, avându-l în frunte pe generalul Rădescu, lider căruia i s-au alăturat o serie de oameni politici marcanți ai partidelor tradiționale. Urma ca instalarea guvernului să aibă loc primăvara sau cel târziu, în vara lui 1949. [1]

Sistemul politic instaurat la Bucureşti după abdicarea Regelui Mihai în 1947 a fost necruțător, fiind caracterizat printr-un totalitarism care a dezvoltat o opresiune despre care se spune că ar fi fost mai puternică decât însăşi cea din Uniunea Sovietică a lui Stalin [2]. Valurile de arestări care deseori culminau cu dispariția definitivă a celor care erau identificați ca fiind „indezirabili”, „cu origini chiabure”, „anticomunişti” sau „dușmani ai poporului”, au decimat populația, instaurând în mentalul colectiv al acesteia o puternică teamă. O teamă de orice, de oricine. Atât justiția (radical transformată de sovietici, spre deosebire de cea din perioada interbelică), cât şi principalul serviciu de informații**** din România, au fost aservite exclusiv regimului, ambele fiind ghidate de către sovietici.

„Începând cu data de 23 august 1944, justiția românească a suferit importante transformări, dovedindu-se în scurt timp a fi un veritabil instrument de represiune pus în slujba puterii politice comuniste. De asemenea, dreptul românesc a fost transformat fundamental pe baza modelului sovietic, toate actele normative burgheze fiind abrogate. Perioada de interes a coincis cu lichidarea efectivă a elementelor capitaliste din orașe şi sate şi dezlănțuirea prigoanei împotriva categoriilor sociale. Justiția a jucat un rol extrem de important în eliminarea oricărei forme de opoziție împotriva regimului. S-a pornit cu obiectivul înfrângerii rezistenței armate în munți şi s-a a ajuns până la înăbușirea celor mai inofensive critici aduse partidului comunist (incluzând aici chiar glumele şi bancurile). În consecință, au avut loc adevărate valuri de arestări. Spre exemplu, în anul 1951 au fost arestați 19.236 de cetățeni, iar în anul 1952 numărul celor arestați s-a ridicat la 24.826. Numărul total al arestaților politici, până la moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, a fost de 91.333. Toate aceste date rezultă dintr-o statistică întocmită din ordinul lui Nicolae Ceaușescu, în anul 1968, în cadrul Consiliului Securității Statului. (…) în anul 1965, Securitatea ajunsese să țină în evidente, ca suspecți, aproximativ șapte milioane de români, ceea ce reprezenta mai mult de o treime din populația României de la acea dată şi aproape în întregime populația activă.” [3]

Atmosfera din România acelor ani era una dificil de descris. „Imaginea de ansamblu a acelui timp [prima parte a anilor ’50] e mohorâtă, apăsătoare, nediferențiată – o atmosferă parcă irespirabilă, o monotonie aspră, un efort reluat la fiecare trezire, sisific, în sărăcie şi fără speranţă. Atâtea critici şi autocritici, atâtea demascări şi arestări cumințiseră pe fiecare. Trăiam şi într-o obsesie oficială a secretului. Străzile aveau un ciudat aspect misterios şi anonim, datorat faptului că întreprinderile şi multe instituţii din capitală nu purtau la intrare nici o firmă, nici un nume şi nici un însemn, ca să nu afle dușmanul. (…) În conversaţii nu se mai spunea aproape nimic. Apăruse de altfel, tot pe-atunci, practica de a condamna la detenție pe zvoniști, un termen nou care n-are nevoie de traducere. Chiar şi a avea o agendă cu însemnări zilnice putea duce, spuneau unii, la o condamnare” [4]

 VIAŢA LUI VASILE BLIDARU

În continuare este prezentată succint viața curajosului luptător anticomunist, în ordinea cronologică a evenimentelor, având ca principal reper bibliografic prima ediție a cărții „Blidaru : un om, o viaţă, o legendă : rezistența armată în munți : …din dosarele Securității…” scrisă de Teodor Ardelean şi Marin Bancoş.

 S-a născut la data de 14 decembrie 1911, din părinții Gheorghe şi Maria, în satul Odești. La acea vreme, satul aparținea de comuna Băiţa. La rândul ei, comuna natală ținea de pretura Cehul Silvaniei din comitatul Sălajului, fiind astăzi în județul Maramureș. Acesta era locul în care a venit pe lume cel ce va fi cunoscut în sat sub numele de Văsălică Marişchii şi pe care memoria colectivă îl va reține apoi ca fiind Blidaru, fără a fi posibilă confuzia, deși acest nume de familie era foarte răspândit în zonă. În marea majoritate a documentelor Securității, este folosit numele Blidaru, deși în documentele sale personale de identitate a fost înregistrat, atât Blidaru, cât şi Blidar. Viața este dură cu el, încă din fragedă copilărie. În scurtă vreme a început Primul Război Mondial. Vasile rămâne orfan de tată, acesta murind pe front. Practic, de la vârsta de 6 ani, Vasile este crescut de mama lui, care nu s-a recăsătorit niciodată. A crescut așadar, fără tată, fără frați şi surori, spre deosebire de cei mai mulți copii din generația sa, care au putut simți căldura familiei şi a unui cămin. Încă de copil, Vasile Blidaru dovedește o pasiune față munca făcută cu migală. La început modelează din argilă diverse obiecte, lutul prânzind viață în mâinile sale. Apoi confecționează, din lemnul cioplit cu răbdare şi talent, o serie de obiecte ce s-au dovedit perfect funcționale. Manifesta o pasiune pentru detaliile tehnice. La obiectele construite de el, era suficient a fi învârtită o simplă manetă pentru a se pune în mișcare o mulțime de alte componente, fiind imitată astfel funcţionarea reală a unei întregi instalaţii. [5]

Ca studii, a absolvit patru clase primare la școala din localitatea natală în perioada 1918-1922. Vasile Blidaru, în vremurile acelea deloc ușoare, a învățat încă de la vârsta copilăriei ce înseamnă lipsurile şi greutățile. Încă din perioada adolescenței s-a inițiat în meseria de tâmplar şi dogar. Ulterior devine şi un foarte bun meșter fierar. [6]

În martie 1933, este încorporat în armată, fiind lăsat la vatră în noiembrie 1934. Având aptitudini deosebite, devine armurier. Cu această ocazie deprinde meșteșugul armelor, meșteșug care devine prima lui dragoste. Miile de focuri trase pentru reglajul armelor, îi oferă șansa să exerseze suficient de mult, pentru a devenit un trăgător de elită. Aspect care îi va folosi foarte mult în lupta sa cu regimul comunist. [7]

Se căsătorește cu Floare Neamţ în anul 1937. Ca orientare politică personală, Vasile Blidaru a fost unul din vechii militanți ai Partidului Naţional Ţărănesc. În 1940 se naşte Mărioara, primul copil al soţilor Blidaru, iar în 1945 vine pe lume Valer, cel de-al doilea copil al lor. Al treilea copil, pe nume Gheorghe, se naște în 1947.

Are loc abdicarea Regelui Mihai. În acelaşi an este instaurat regimul comunist în România, regim cu care personajul nostru nu va fi de acord niciodată, sfârșind 11 ani mai târziu, cu arma în mână luptând împotriva sa.

Vasile Blidaru nu s-a putut împăca niciodată cu gândul că noul regim va fi unul care va dura. Convingerea sa, că zilele acestui regim sunt numărate, venea tocmai din calitatea umană îndoielnică a celor ce reprezentau în acea perioadă regimul comunist. Știa prea bine că cei mai mulți dintre români nu aveau cum să-i iubească pe noii conducători. Este sugestiv în acest sens, legământul pe care Blidaru îl face mai târziu, când spune că dacă va vedea că pe comuniști îi iubește poporul şi clasa muncitoare, el va veni singur la vatra strămoșească şi se va împușca acolo, pe locul unde s-a născut. [8]

În timpul schimbării regimului, Blidaru se ocupa cu problemele cooperativei din satul natal. Începe să observe ilegalitățile care aveau loc în cooperativă, puse la cale de către colegii de comitet, el opunându-se vehement acestor practici. Din această cauză, cei şase membrii ai conducerii comitetului, întocmesc o scrisoare (un denunț) pe care o transmit către Securitate, în care l-au acuzat pe nedrept că a scris şi difuzat manifeste anticomuniste şi că a afirmat că îi va spânzura de limbă pe comuniști. De atunci, viaţa lui Vasile Blidaru ia o altă turnură, pe care o va urma până la final.

Este arestat în noaptea de 16 august 1949. Reușește să evadeze din arest, fiind condamnat în absenţă la 15 ani de închisoare cu confiscarea averii.

În acea perioadă, prindeau viaţă primele nuclee ale rezistenței armate anticomuniste. La scurt timp după evadarea sa, încep repercusiunile împotriva familiei sale. Familia este arestată în septembrie același ani, fiind ținuți în arest până la începutul lui decembrie. Soția sa este arestată de repetate ori, iar gospodăria familiei Blidaru este demolată.

Acesta se pare că a fost principalul motiv pentru care în lupta sa cu regimul, mai precis în timpul încercărilor Securității de a-l captura, Vasile Blidaru în apărare provoacă rânirea sau chiar moartea multora dintre cei care i-au cauzat suferință sau care au încercat să îl captureze, respectiv ofițeri de Milițe, de Securitate şi trădători dintre cunoștințele sale. Să nu uităm faptul că era un trăgător de elită, priceput în mânuirea armelor.

Imediat după evadare, Vasile Blidaru ia legătura cu membrii grupului de fugari a lui Alexandru Săpunaru. Se înrolează în acest grup, care era menţionat în documentele Securității ca „Rezistența Naţională Română”, „grupul Cehul Silvaniei” sau „organizația contrarevoluționară Rezistența Nord Ardeleană”. Blidaru se implică masiv în activitatea grupului, devenind lider al acestuia. În timp ce unii dintre membrii grupului sunt arestați sau eliminați, el reușește să nu fie capturat. Ca răzbunare pentru suferința cauzată şi pentru repercusiunile asupra familiei sale, începe să execute atacuri armate asupra denunțătorilor săi şi asupra organelor Miliției şi ale Securității. Este demarată o activitate informativă intensă a Securității cu privire la persoana lui Vasile Blidaru. Sunt instalate capcane în vecinătatea Odeștiului, fiind organizate patrulări cu personal înarmat şi sunt recrutate persoane cunoscute lui. În schimburile de focuri care au urmat, Vasile Blidaru nu este rănit sau capturat, însă acesta reușește să rănească şi chiar să elimine organe ale Securității.

Urmează o decizie importantă pentru viaţă sa, decizie care a dat o nouă turnură modului în care Blidaru avea să lupte cu regimul comunist din România. La data de 4 noiembrie 1951 trece frontiera în Iugoslavia, unde face 22 de zile de arest într-o închisoare a UDB (Securitatea Iugoslavă). Este frământat sever de dorul de familie şi de casă. Începe să trimită scrisori familiei, în încercarea de a afla vești de la cei dragi. Scrisorile sunt însă interceptate de Securitate. Nu primește răspuns la ele. După ce stă doi ani în Iugoslavia, în noiembrie 1953 pleacă la Triest în Italia, oraș care reprezenta la acea perioadă poarta către lumea liberă, către Occident. Trimite şi de aici scrisori către cei dragi, neprimind însă nici un răspuns. În cele de urmează, sunt reproduse fragmente din două astfel de scrisori.

„DRAGI MEI SOCRI ŞI FAMILIE (dacă se mai găsește?)

Veți știi şi despre mine că până în prezent încă mai trăiesc şi mă găsesc în Triest-Italia. O trecut aproape patru ani de când nu mai știu nimic de dvs. şi sunt sigur că nici dvs. de mine şi așa că acum vă scriu tot. La sfârșitul anului 1951 am trecut în Iugoslavia, unde am lucrat la o fermă de stat din orașul SVETOZAREO ca fierar. În Iugoslavia nu a fost prea bine, pentru că e o ţară săracă, Dar eu am dus-o destul de bine, pentru că aveau lipsă de meseria mea şi bani am avut destui. În Iugoslavia este tot același regim ca şi la noi (partidul comunist), doar că în țara lor nu este nici englez, nici rus şi nici american. Trăiesc singuri şi liberi în țara lor şi au o administrație destul de bună. În 20.11.1953 mi-am cerut pașaport şi am plecat în Triest-Italia.” [9]

„DRAGII MEI SOCRI ŞI FAMILIE (dacă se mai găsește) – Triest la 25.04.1955

Aici o duc foarte bine şi am de toate, de-aș avea câte-s pe lume, dorul de familie e o rană fără leac pe inima şi sufletul meu. Zi şi noapte, treaz prin somn, numai la scumpa mea familie mă gândesc şi parcă-mi spune cineva că nevasta mea, care n-a greșit la nimeni, n-a supărat pe nimeni, a murit din cauza groaznicelor bătăi pe care le-a suferit. În caz că a murit, ar merita din partea lor să-i facă monument (…). Eu v-am mai scris încă în vreo șase locuri, dar n-am primit nici un răspuns, decât odată am primit o scrisoare, şi aceea era falsă. Acum vă scriu patru scrisori, şi toate la fel, pentru ca să le poată lua cei pe care îi interesează şi să aibă de unde să vă dea şi dvs. barem una. În fiecare plic pun câte o fotografie şi cui îi mai trebuie îl rog să-mi scrie, că îi voi mai trimite. Acum mi-am pus în gând că trebuie să aflu cu orice preț, cu orice jertfă, ce mai este pe acasă. Nu contează cât mă costă, la asta nu mă gândesc, pentru că nimic n-am ce pierde. Ce-am avut, am pierdut totul… Așa că vă rog, ca pe Dumnezeu, scrieți-mi. Şi pe ei îi rog, ca pe Dumnezeu, să nu-mi oprească scrisorile (…) Eu cred că n-ar avea de ce să-mi oprească scrisorile şi n-ar avea de ce să-mi chinuie familia. Şi n-au de ce să poarte ură pe mine, că eu nu sunt vinovat chiar cu nimic. Iar ceea ce s-a întâmplat a fost datorită lui Conea şi Văsălică lui Mihaiu şi a unora dintre autorități care au umblat după minciunile lor. Autorităţile şi Securitatea trebuiau să caște ochii şi să vadă că toți cei de la pădure sunt oameni săraci, muncitori şi proletari, şi nicidecum boieri. Şi trebuie să le fie rușine să puște după noi, ca după iepuri. Eu după autorități şi Securitate n-am tras niciodată, iar când am căzut câte într-o ploaie de cartușe şi nevinovat, cred că trebuie să mă credeți şi voi, că am avut dreptul să mă apăr ca să pot fugi. Iar la cei ce le-am zdrobit picioarele, eu cred că au meritat, pentru că minciunile şi ura lor personală m-au distrus şi nenorocit pe viaţă, cu familie cu tot. Eu acum aș fi pregătit să plec în Anglia, dar nu plec până ce n-oi afla întâi, sigur şi precis, ce-i pe acasă. Scrieți pe adresa: Vasile Blidaru, via Rio Primo 1, S. Sabba, TRIESTE-Italia. De la al vostru ginere şi de la al vostru tată, dacă mai sunt copii, iar scumpa mea soție, dacă o murit, Dumnezeu s-o ierte!.” [10]

La Triest împreună cu alți camarazi. Vasile Blidar este cel aflat în picioare în partea stânga a fotografiei

[sursă: reper bibliografic 1]

Se pare că în timpul șederii sale în Triest, Vasile Blidaru a fost recrutat şi apoi instruit de către serviciile de intelligence americane sau engleze. Sau ambele. Nu există detalii edificatoare în acest sens. Urmează un fragment din cartea sa bibliografică.

„(…) Vasile Blidaru avea să afirme, așa cum deja am arătat, că în Triest a trecut printr-o școală de securitate englezească. Poate a trecut printr-una americană. Nu avem cum să știm cu certitudine cine au fost cei care l-au instruit. Spunem că instruirea putea veni şi din partea americanilor, deoarece el subliniază în câteva rânduri că, în anumite condiții, s-ar fi dus departe de ţară trecând oceanul. Atât timp cât el vedea o astfel de alternativă, este foarte posibil să fi primit, în acest sens, asigurări de sprijin din partea celor care l-au instruit. Această tactică chiar era una uzitată. Este adevărat, însă, că Blidaru face referire, în scrisoarea transmisă din Triest familiei, şi o posibilă plecare spre Anglia. Nu știm sigur care era, de fapt, destinația vizitată de Blidaru şi pe ce sprijin conta. Un lucru este aproape cert, şi anume că Blidaru a beneficiat de instruire. (…) în acțiunile viitoare Vasile Blidaru dovedește pe deplin că are scoală.” [11]

În tot acest timp, restul familiei Blidaru aflată în ţară este supusă în continuare unor represalii grele din partea regimului. În speranța că vor fi diminuate chinurile la care era supusă împreună cu cei trei copii săi, soția divorțează formal de Vasile Blidaru.

1956 este anul întoarcerii sale în România, fiind adus cu avionul şi parașutat împreună cu alți camarazi de luptă anti regim, într-o locație pe care nu a dezvăluit-o nimănui, cu excepția fiului său Valer, cărui i-a mărturisit că era vorba despre zona Munților Făgăraș. Începe să transmită scrisori către Miliție şi Securitate, dintre care una este reprodusă în cele ce urmează.

 „Vrem Pace R.P.R. Către călăii din Securitate. De ce m-ați arestat în 19.8.1949? De ce m-ați bătut fără să mă cercetați? De ce mi-ați băgat copii în două rânduri la închisoare? De ce ați prăpădit voi tot ce-am câștigat eu cu sudare şi muncă dreaptă în viaţă mea? De ce a divorțat femeia mea? Pentru familie îmi rup capul. Şi-al meu, şi-al vostru. Dacă vreți pace, pace vreau şi eu. Iar dacă aveți lipsă de eroi, mai atingeți-vă de familie. 12.08.56 Vasile Blidaru” [12]

Sfâșiat de supărare şi de dorul faţă de cei dragi, dar bine instruit pentru acțiunea de insurecție, Vasile Blidaru începe o luptă în care se răzbună atât pe cei care l-au denunțat, cât şi pe organele de Miliție sau de Securitate pentru răul pe care l-au făcut lui şi familiei sale. Aceste acțiuni sunt întreprinse după o perioadă lungă în care el a stat departe de casă şi a fost total lipsit de informații cu privire la familia sa. În ciuda repetatelor încercări (patrule, capcane, trădarea unor persoane apropiate lui etc.) nici Miliția şi nici Securitatea nu reușesc să îl captureze sau să îl lichideze pe Vasile Blidaru. Modul de acțiune a lui Blidaru a fost atât de eficient, încât la un moment dat Securitatea a solicitat sprijinul instituției de securitate a URSS (MGB la în acei ani) pentru capturarea sa. Lupta sa a continuat cu aceeași intensitate – generând mari pierderi organelor de Milițe şi de Securitate – până în 1958.

Lichidarea lui Vasile Blidaru a avut loc în noaptea Vinerii de Rusalii, 23 mai 1958. El apare în casa lui Floarei Rogoz, care era agentă recrutată de Securitate. Acționând butonul de semnalizare special instalat în casa acesteia, agenta alarmează organele de Securitate care trimit rapid spre casa ei un grup de patru ofițeri înarmați, urmați la scurt timp de 24 de subofițeri special pregătiți pentru acțiune, întreaga gospodărie fiind încercuită. Ieșind din casă pe prispă, Vasile Blidaru observă pe unul din ofițeri grupei de capturare şi trage un foc de armă asupra acestuia dar fără să îl nimerească. Imediat un alt ofițer deschide focul către Blidaru, începând să tragă şi ceilalți trei. Blidaru cade doborât de ploaia de gloanțe şi moare pe loc. Trupul său a fost transportat la Cehul Silvanei.

Armele şi obiectele găsite asupra sa în momentul lichidării

[sursă: reper bibliografic 1]

„În nota nr. 350 încheiată la 24 mai 1958 şi întocmită de locotenent-colonelul Nicolae Budișteanu, șeful Direcției a III-a din Departamentul Securității Statului, parte a Ministerului de Interne la acea dată, se menționează următoarele: Prin lichidarea banditului Blidaru Vasile, organele noaste au lichidat ultima bandă contrarevoluționară ce activa pe teritoriul Republicii populare Române. Așadar, prin uciderea lui Vasile Blidaru s-a considerat că a fost înlăturat ultimul luptător, rămas activ, din mișcarea de rezistență armată anticomunistă din România.” [13]

ÎNCHEIERE

 Ce frumos ne spune Annie Bentoiu: „Atâtea critici şi autocritici, atâtea demascări şi arestări, cumințiseră pe fiecare.” Poate că vremurile de atunci nu pot fi comparate cu prezentul. Dar… riscul de a fi „cumințiți” există. Delăsarea noastră, indiferența şi lipsa unei atitudini corecte faţă de sistem, nu fac decât să ridice nivelul acestui risc. De fapt, asta se vrea. Să fim „cuminți”.

Însă, ne putem proteja de „cumințire” în cu totul alt mod ca acum 60 de ani. Avem la dispoziţie incomparabil mai multe instrumente. Încă!… le avem. Ar fi păcat, deoarece o „cumințire” totală a noastră, adică o resemnare, mai devreme sau mai târziu, va anula fundamentul ideii de libertate.

ADNOTĂRI

* Cunoscut la început sub numele de Vasilică Marişchii.

** An în care Vasile Blidaru începe să resimtă nedreptățile regimului comunist. Povestea luptei cu comuniștii începe la data de 16 august, când a avut loc arestarea sa ca urmare a unui denunț la Securitate făcut de membrii comitetului conducere din satul Odești în care el a ocupat pentru o perioadă funcția de primar.

*** La data de 23 mai, în vinerea Rusaliilor aproape de miezul nopții, a fost ucis prin împușcare de către un grup de patru ofițeri de Securitate, în urma unei trădări din partea unei persoane apropiate.

**** Instituție care în istoria sa postbelică a avut mai multe denumiri şi forme de organizare, respectiv: Serviciul Special de Informații (SSI), Direcția Generală a Securității Statului (DGSS), Consiliul Securității Statului (CSS) şi Departamentul Securității Statului (DSS).

TRIMITERI BIBLIOGRAFICE

[1] reper bibliografic 1, adaptare cf. pag. 23, capitolul „CODRUL – A DOUA CASĂ”.

[2] reper bibliografic 3, Timpul ce ni s-a dat – Memorii 1967-1959, capitolul de introducere.

[3] reper bibliografic 1, pag. 157, capitolul „JUDECAŢI FĂRĂ JUDECATĂ”.

[4] reper bibliografic 3, pag. 329, capitolul IV.

[5] reper bibliografic 1, pag. 15, capitolul „ÎNCEPUTURI”.

[6] idem, adaptare cf. pag. 15, capitolul „ÎNCEPUTURI”.

[7] idem, adaptare cf. pag. 17, capitolul „ÎNCEPUTURI”.

[8] idem, adaptare cf. pag. 35, capitolul „CODRUL – A DOUA CASĂ”.

[9] idem, pag. 61, capitolul „REFUGIAT ÎN IUGOSLAVIA LUI TITO”.

[10] idem, pag. 71, capitolul „TRIEST – UN CAPĂT AL CORTINEI DE FIER”.

[11] idem, pag. 72, capitolul „TRIEST – UN CAPĂT AL CORTINEI DE FIER”.

[12] idem, pag. 78, capitolul „DIN NOU ACASĂ”.

[13] idem, pag. 220, capitolul „ISTORIA UNEI VIEȚI – DATE ŞI EVENIMENTE”.

 

BIBLIOGRAFIE

1. ARDELEAN Teodor şi BANCOŞ Marin, Blidaru : un om, o viaţă, o legendă : rezistența armată în munți : …din dosarele Securității…, Arad 2014, editură: Centul Media West, 440 de pagini;
2. ARDELEAN Teodor şi BANCOŞ Marin, Blidaru : un om, o viaţă, o legendă : rezistența armată în munți : …din dosarele Securității…, Arad 2014, Ediţia a II-a, editură: Centul Media West, 440 de pagini, tipărit la Monitorul Oficial R.A.;
3. BENTOIU Annie, Timpul ce ni s-a dat – Memorii 1967-1959, Bucureşti 2011, Editura Humanitas, 631 de pagini;
4. Articol „Vasile Blidaru, ultimul luptător”, publicat de către tribuna-magazine.com [https://tribuna-magazine.com/vasile-blidaru-ultimul-luptator/];
5. Articol „Povestea lui Vasile Blidar, haiducul instruit la o şcoală de spionaj din Italia, a fost zece ani coşmarul comuniştilor” publicat la data de 17 aprilie 2015 de către adevarul.ro [https://adevarul.ro/locale/satu-mare/povestea-vasile-blidar-haiducul-instruit-scoala-spionaj-italia-fost-zece-ani-cosmarul-comunistilor-1_5530cf2bcfbe376e35393c29/index.html].

VIOREL LUCACI  – 12 iunie 2021