În sfârșit, am ieșit din…urgență. Ca din secția unui imens, universalizată spital, duși acolo fără voia noastră și, în principiu, fără voia cuiva. Cu atât mai puțin a noastră. O urgență însă atipică. Și neînscrisă în nomenclatorul medical. Victime ale unei întâmplări mai mult decât nefericite: angoasantă, forțată, imprevizibilă până într-un punct care, descoperit, identificat ca atare și tratat cum s-ar fi cuvenit, poate că suferințele și, mai ales, dezastrul ar fi fost mai îngăduitoare. În toate aceste două luni am rămas în izolare, o pedeapsă fără vină și fără vreo judecată juridică. Ori chiar morală: civică, mai curând, însă pe care autorități livrate ad hoc unei devălmășii aiuritoare, cu decizii deseori improvizate de o mână de oameni, nu toți specialiști și mai ales nu toți, cu precizie cei din vârful piramidei Puterii, s-au rezumat la politicului: în care ar trebuit să se renunțe la înfierări și la conflicte, directe sau insinuante, în folosul cetățenilor și ai societății. S-a dovedit, dacă mai era nevoie, căci unitatea, colaborarea și împărtășirea acelorași nevoi și imperative, ca și a vinelor, n-a fost și se pare că nu e și nu va fi o axiomă în rândul clasei noastre politice. Cel mai frecvent, impetuos virând cel mai adesea spre spectrul unui scandal fără rost, insipid, contraproductiv cu siguranță, a sosit, ca dintr-un kalașnikov automat, chiar de la „capul” Statutului. Și dinspre ceata sa supuși guvernanți care, se pare, surprinși de a si le fi schimbat agenda pe nepusă masă, s-au deferit unor măsuri, și acestea, încropite în seri târzii și în perimetrul haosului. Și cu comunicate și discursuri de o ambiguitate demnă de… poetică. Și, pe deasupra, siluind, fără voie ori cu puținul de alonjă a gramaticii, biata limbă autohtonă.
Dincolo de acest haos pudibond, cert e că în sfârșit am ieșit din…starea de urgență. Fără însă un diagnostic cât de cât promițător, starea de maladie e pe moment suspendată. Și nu se știe până când. Am mai scris nu demult tot aici despre convingerea proprie, dar se pare larg împărtășită în toată lumea, că, în fapt, am intrat deja într-o altă lume, cu necunoscute dificil de anticipat. Mai ales la nivelul autorităților, indiferent care sunt acestea, de la noi și de aiurea. Am intrat într-o epocă fără antecedente cât de cât asemănătoare. O eroare a o compara cu cele ale războaielor. Nu doar prin prisma milioanelor de morți, nevinovați ca și mulți în acele conflicte, însă de această dată fără vreun risc asumat. Cu excepția aceluia, el însuși atipic și fără precedent, definit prin sintagma demnă de o replică ionesciană: Stați acasă!. Și care a devenit un refren ori un clișeu concurând cele mai frecvente și mai vechi „vorbe de duh” ce-au traversat existența umană.
Firește că nici vorbă de vreo „invenție”, cu atât mai mult de vreo conspirație. În afară poate una, aceasta din urmă, a Naturii ca un răspuns, cel mai dur, din multele avertizări și avize pe care ni le-a oferit în ultimele decenii. Fiindcă din „frate cu codrul”, așadar cu Natura, cum ne aviza Poetul, ne-am pomenit adversari de temut. Iar Natura, cu sau fără voia Domnului, are în legea ei intrinsecă legea regenerării. Ca un temut, iată, al autoapărării. Mări și oceane poluate și jefuite de flora și fauna ei, câmpuri abandonate ori otrăvite cu tot felul de substanțe adjuvante pentru a spori profitul legumelor și fructelor ce-și pierd în mare parte formele și mai ales ingredientele sale nutritive de altădată. Globalizarea, set fără limite, declanșând o competiție dementă în breasla economiei mondiale, din care nu doar că au dispărut, în numele solidarității retoric invocate, dar s-au potențat și chiar îmbogățit cu noi protagoniști, pentru care, ca pentru toți de felul lor, profitul e o țintă prioritară, ca șansă prevalentă și perversă, a unei bogății spumoase. Și deopotrivă văduvă de un minimum set al eticii, ca fundament și condiție a ființei umane.
Am ieșit din starea de urgență, dar nu și dintr-o izolare, la fel de periculoasă și ea, câtă vreme reperele socialității rămân restrictive, iar noi nu ne vom mai putea folosi libertatea pe care atât am râvnit-o prin veacuri și pentru care s-au purtat atâtea revoluții.
Ce va urma? Nimeni nu știe ori nu-și asumă riscul de a vorbi. În orice caz, vremuri tulburi, cum poate n-au mai fost nici în cele mai urâte din coșmarurile pe care umanitatea le-a cunoscut. Și trăit. Nici vorba, în dungă, „vom trăi și vom vedea” nu mai are consistența de altădată.
