Aproape întregul sistem mediatic de la noi, televiziunile de ştiri, jurnalele, canalele de socializare defulate, apoi, în albiile mlăştinoase ale discursului public a căpătat, în aceşti ultimi doi-trei ani, dimensiunea unei veritabile maşini propagandistice. Nu prea departe de acele imunde, triste, refutabile, odioase îndelung şi pe drept condamnate maşinării ale propagandelor fascisto-naziste, din Italia mussoliniană şi Germania hitleriană, ca şi din imperiul sovietic stalinist. E deja un fapt atestat că teroarea, spre a deveni operativă, trebuie să asocieze forţei brutale cuvântul supus unei instrumentări care, dincolo de substratul ideologic, devine mai puternic şi mai dezastruos decât o armă. Butada lui Stalin prin care evoca, ironic-interogativ, absenţa unor regimente armate ale Papei susceptibile să reziste „cruciadei” sale imperialist-bolşevice are un tâlc ceva mai profund decât monstruozitatea presupusului fler al dictatorului georgian. Şi acest adevăr avea să se confirme cumva o jumătate de veac mai târziu, atunci când un Papă polonez reuşea, prin Cuvântul resuscitat la Logos întrupat, să disipeze tocmai imensa maşinărie a propagandei comuniste obosite într-o întreagă geografie înrobite unei mitologii totalitare.
Urmăresc, de câţiva ani, nu fără un rest de perplexitate din care a dispărut orice urmă de inocenţă, campaniile, discursive şi îmbălsămate retoric, ale unor lideri declaraţi ai „dreptei” în care domină, deschis, belicos, un spirit revanşard de o inclemenţă aproape maladivă. Sub aparenţa unei lepădări de un trecut, comunist şi / sau ceauşist, în care se include, cu ori fără voia cuiva, o bună bucată a istoriei ţărişoarei noastre, asistăm la un război, o deşănţată, agresivă şi resentimentară „cruciadă” împotriva unui trecut, presărat, ce-i drept, de cultul urii, al luptei de clasă oarbe şi terifiante, condamnabile şi condamnate, cu mii de victime nevinovate, cu pagini în care tragedia şi-a conservat imundele sale „afaceri”. Şi cine, în orizontul, totdeauna fragil, al schimbărilor de macaz în istorie, ar putea contesta, fără a nu risca anatema, justeţea unei critici şi a unei condamnări a unor regimuri ce şi-au asociat crima în numele unei tipologii de societate canonizate la nivelul unei ideologii decupate, de fapt, de la presupuse origini legitimate de aspiraţii, mai totdeauna prost asumate ori uitate cu desăvârşire.
Exemplele ne stau la îndemână, inclusiv în această campanie electorală europeană. Cei mai inflexibili revanşarzi se află, deloc întâmplător, prin eşichierul pretinsei „drepte”, ale cărei emulsii „ideologice” abia dacă disimulează prerogative ale unui liberalism rudimentar, în care piaţa (liberă: de orice constrângeri judicioase) dictează regulile unei bunăstări aleatorii şi în care statul e golit de aproape toate atribuţiile sale de ordonator al vieţii comunitare. Intrigantă, spre exemplu, îmi pare, printre alţii, Monica Macovei, în postura sa de o Ioană D’Arc deturnată la fizionomia unei Ioane din periferia bucureşteană: comunistă, în calitate de procuror ante-decembrist, după ce-a îmbrăcat o platoşă de activism civic în chip de adversar al politicii angajate, şi-a regăsit prima vocaţie, pe care şi-a transferat-o, cu toate anomaliile de rigoare, în spaţiul unui partitism pe cât de agresiv pe atât de gregar şi de părtinitor. În orice context, revanşismul ei e de o inclemenţă aţâţătoare, destabilizatoare, imună la un minim act de dialog şi de dezbatere civilă: anticomunismul ei e lax cât o Sahară, în care intră adversari ce n-au avut nimic în comun cu vechiul regim comunist, fie şi prin vârstă, ba chiar foşti colegi de partid şi de credinţe ce nu-i împărtăşesc inclemenţa năucitoare. Faptul că, la Bruxelles, a jucat cartea, cam… menşevică, a unor delaţiuni contra intereselor propriei ţări, nu-i decât un atu, altul şi cel mai incriminant, al dezinvolturii, deseori nesimţite, cu care condamnă, pe bandă, pe oricine n-o urmează în aventura ei revanşardă.
Şi ei i se aliniază, din păcate, câţiva dintre analiştii simbriaşi, unii dintre ei deja confiscaţi de singurul registru mediatic în care s-au perfecţionat şi apt să le restituie tentaţia comunardă, aceea de destabilizatori ai oricărei ordini pe care de a se institui. Ce mai contează că majoritatea dintre ei şi-au schimbat opiniile şi registrele în funcţie de alternanţa Puterii? Ori că alţii, chiar ca.. analişti, simbriaşi, fireşte, scuipă acum cu o virulenţă egală cu linguşirea de mai ieri pe idei şi lideri pe care îi consiliau cu doar câţiva ani în urmă? Până la urmă, în mediul atât de otrăvit în care am ajuns să vieţuim, unica întrebare emblematică în substratul ei etic, rămâne acea interogaţie christică: cine ridică piatara? Fiindcă, în legătură cu o alta, să nu se uite că sabia stăruie deasupra capului celui ce-o agită cu o inconştienţă vecină cu anatema.
