O cauză comună: dobândirea statutului de capitală culturală europeană

Primarul Craiovei, Lia Olguţa Vasilescu, s-a prins într-o provocare inedită, intenţionând depunerea canditaturii municipiului nostru la titlul de capitală culturală europeană în 2021. Mişcarea pare inteligentă. Un precedent în materie îl constituie Sibiul. Contracandidate serioase se anunţă a fi Timişoara, Iaşiul, Clujul şi Aradul. Fiecare cu atuurile sale. Deloc paradoxal, Craiova contează pe prestigiul instituţiilor sale de cultură – Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, Filarmonica Oltenia, Muzeul Olteniei, Muzeul de Artă, Teatrul Liric „Elena Teodorini”, Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” – dar şi toate celelalte instituţii publice, care conferă autenticitate şi perenitate Băniei. Demersul primarului Craiovei e lăudabil, fără îndoială în această privinţă, şi argumentele nu sunt deloc şubrede. Mai ales că nici populaţia Craiovei nu poate rămâne indiferentă la o asemenea provocare. Urmează să se ştie cu exactitate ce trebuie întreprins în continuare, fiincă lucrurile nu se pot expedia mecanic, funcţionăreşte, birocratic. Şi ceea ce am avea de făcut nu este altceva decât consolidarea unei recuplări spirituale, a unei reintrări în circuit, o realiniere la un stil faţă de care ne-am mai comportat uneori exotic. Să facem uitate funerariile, cu nefireasca lor pompă, ale unui interlop, transmise în direct, în urmă cu câţiva ani, într-o concurenţă nebună pentru rating, de mai multe televiziuni de ştiri, care ne-au boţit greu remediabil imaginea de nerv cultural al ţării. Aşadar, mirajul este de acum declarat: capitală culturală europeană. Unitatea europeană este altceva decât o simplă uniformitate şi o Europă a concordanţelor este dublată de o Europă a diferenţelor. Iar Europa diferenţelor este în primul rând Europa culturii. Un fapt de cultură nu se poate europeniza prin decretare. Constantin Brâncuşi, de pildă, plecat din Hobiţa Gorjului, poposeşte la Şcoala de arte şi meserii din Craiova, dar nu dintr-o veleitate oltenească, sau dintr-un intuitiv spirit european. Ci doar pentru a ne transmite sensul metafizic al cobiliţei şi al păsării măiestre. Poetul şi dramaturgul Marin Sorescu, dar şi maestrul Tudor Gheorghe, aduc fiecare un plus de unicitate Craiovei prin întreaga lor activitate creativă, integrându-se deplin spiritului european. Şi nu doar aceştia, fiindcă istoria locului este neasemuit de densă. Faptul că suntem europeni nu înseamnă întotdeauna că suntem altceva şi ceva mai mult, ci doar o anume autenticitate. O anume personalitate distinctă. Să ne pregătim, aşadar, de un examen de admitere. Nu putem câştiga prin greşeala celorlalţi, ci doar prin propriile noastre merite. Dobândirea statutului de capitală culturală europeană poate deveni o cauză comună a comunităţii noastre. Nu ştim dacă sorţii ne sunt favorabili, deşi, vorba poetului din Bulzeşti, „Craiova văzută din car”, pe dealul Şimnicului, e mai frumoasă decât New York-ul din avion. Fără a afişa blazoane de nobili scăpătaţi, în directă comunicare cu buricul pământului, abia atunci fudulia ne poate face cu adevărat provinciali şi rizibili, putem spune însă altceva: putem vorbi de absenţa orcărei forme de discriminare, a oricărui hotar între comunitatea complice a băştinaşilor şi aceea, oarecum stingheră, a vizitatorilor. Mai mult, şi asta ne dă curaj, nu puţini vizitatori de seamă, în trecere prin Craiova, în ultimii ani, dar şi de-a lungul timpului, au avut impresii agreabile, şi nu doar de circumstanţă. Pentru o asemenea cauză, merită să fim solidari în simţire şi acţiune.