N-am mai fost în locurile natale de câţiva ani, bântuit de o nelinişte ale cărei motive, deşi bănuite, ba chiar deseori prea evidente conştiinţei rănite de un persistent sentiment de înstrăinare ce mi-a însoţit drumul în viaţă, am preferat să le ignor. După mutarea într-o altă dimensiune – sau lume?! – a părinţilor, am resimţit ruptura, altminteri previzibilă, dramatică, la început, devenită, apoi, o neostoită resemnare.
Revenit acolo în aceste zile pascale, senzaţia de restrişte s-a acutizat până spre pragul deznădejdii. Abandonată, casa, grădina, gospodăria, cândva repere ale unor trăiri tainice, au intrat deja într-o stare de moarte latentă. De la poarta dărăpănată la bălăriile crescute într-o lugubră germinaţie, printre care casa de la drum, cum îi spuneam şi în care nu mai îndrăznesc să păşesc, la căsuţa de vară cu odaia de odihnă, cu vechea vatră şi cu beciul altădată răsunând de zarva familială, mă trezesc copleşit de o dezolare în care disperarea capătă accente de revoltă: împotriva propriei neputinţe, a vremii care s-a scurs, a atâtor înstrăinări vinovate. Ce-ar mai fi de spus? Şi de făcut? Întrebări pentru care nici un răspuns nu mai ajunge, căzând sub zodia neputinţei.
Satul însuşi s-a schimbat structural, sub presiunea atâtor mutaţii din care, aşa cum s-a mai spus de către alţi neîmpăcaţi maeştri cârtitori ei evului globalizării, unele cu evidente impedanţe antropologice.
La cimitir, aşezat în crucea dealului (Dealul Crucii e toponimul unui alt loc, situat pe versantul opus al satului ţintuit, cum e, între dealuri), priveliştea ce mi se oferă ochilor îmi pare cu totul străină. Ori care a pierdut orice urmă de familiaritate.
Remarc grija de altădată pentru cei dispăruţi şi mutaţi aici, sub lespede de beton în competiţie cu modelele citadine. Şi îmi repugnă gunoaiele din jurul cimitirului, drumul lăsat de izbelişte, unica relicvă în care mai regăsesc ceva dintr-o nevolnică tradiţie. Niciun rest de comuniune nu pare a-i mai vizita pe supravieţuitorii de azi ai unui sat, cu doar puţin peste o sută de familii, ale căror legături de rudenie îi dădeau cu decenii în urmă o particularitate de invidiat.
Şi mă întreb, cu privirea aţintită spre câmpul ale cărui taine mi-au fost cândva probe de iniţiere în viaţă şi în lume, câtă sacralitate mai persistă azi, într-o lume din care pare să fi dispărut învăţătura cumpătării, ca zălog al acelei omenii ce măsura o viaţă cu instrumentul statorniciei, sub semnul unei bune cuviinţe aproape divine.
La întoarcere, mă asaltează vechi şi neliniştitoare interogaţii ale „bătrânului” Arghezi, şi el parcă uitat, abandonat, în vaierul „noii” lumi în care comunicarea nu mai e comuniune, ci o zarvă buimacă a socializării pe reţele reci şi, uneori, de o neghiobie greţoasă. Ce-ai căutat tu, bătrâne, în lume – se întreba poetul „inscripţiilor” identitare –, l-ai căutat pe Dumnezeu departe când El s-a aflat mereu aici, în vatra din care înstrăinarea n-a mai lăsat decât funinginea?
