Emmanuel Macron, în vârstă de 40 de ani, candidat bine plasat în sondajele de opinie, la alegerile prezidenţiale din Franţa, a acordat recent un interviu unui canal privat de televiziune din Algeria, calificând colonizarea „o crimă contra umanităţii”. S-a confesat şi cotidianului „El Watan”, în timpul vizitei (13-14 februarie) la Alger. Fost secretar general adjunct la Palatul Elysee, în mandatul lui Francois Hollande, apoi ministru al economiei şi industriei în cabinetul lui Manuel Valls, provenind dintr-o familie distinsă, Emmanuel Macron s-a văzut luat „la ţintă” de politicienii republicani, dar şi ai Frontului Naţional, aceştia etichetându-l a nu fi „demn de funcţia de şef de stat pentru că umileşte Franţa în străinătate”. Acuzat, dar dintr-o altă perspectivă, fusese şi de media rusă. Chiar ex-premierul francez, Jean Pierre Raffarin, la BFM TV, a spus că nu este demn pentru un şef de stat să răscolească cicatrici, în continuare dureroase. Emmanuel Macron nu este primul politician francez, cu un tranşant punct de vedere, la colonizarea franceză din Algeria. Chiar Francois Hollande ca preşedinte, în 2012, a mărturisit că „Republica recunoaşte cu luciditate sângeroasa represiune” contra „algerienilor care manifestau pentru dreptul la independenţă,” la 17 octombrie 1961. De partea algeriană, căinţa franceză, pentru trecutul colonial, rămâne prezentată în presă, dar şi în rândul opoziţiei, fără a fi evocată de conducătorii ţării. Mai ales că Parisul cunoaşte ambiguitatea dezvoltată de Alger cu grupurile jihadiste din Sahel. Dar interesele economice în regiune au prioritate, mai ales că acestea sunt, de la o vreme, ameninţate serios de firmele chineze, devenite al doilea partener al acestei ţări. La nivel diplomatic, sigur, se evocă „relaţii de maximă încredere…”. Numai că lucrurile nu stau chiar aşa şi au simbolistica lor. Zilele trecute, mai exact la 11 februarie a.c., s-au împlinit 60 de ani de la ghilotinarea patriotului algerian Fernand Iveton, care luptase pentru independenţa ţării sale, şi inclusiv ministrul socialist al justiţiei, un domn care se numea… Francois Mitterrand, îi respinsese apelul, după ce fusese condamnat la moarte pentru terorism. În realitate, soarta sa fusese reglată în Franţa, şi militanţii FLN erau executaţi cât mai rapid cu putinţă. Fernand Iveton a fost un erou şi a murit pentru un ideal. Pe eşafod, se spune de către martori oculari, şi-a îmbrăţişat companionii condamnaţi la moarte, şi-a privit în ochi călăul, reprezentând Franţa colonialistă, şi a strigat „Vive l’Algerie”. 221 de alţi patrioţi algerieni, clasaţi „musulmani” au fost ghilotinaţi, din care 44 în perioada în care Francois Mitterrand era ministrul justiţiei. Aşa au stat lucrurile, în a doua jumătate al secolului al XX-lea: Iveton a fost executat prin ghilotinare. Avea 31 de ani, şi este considerat un erou în ţara sa. De altfel, până în 1974, Franţa a avut pedeapsa capitală. Filmul „Doi oameni în oraş”, în regia lui Jose Giovanni, cu o distribuţie teribilă, incluzând moştrii sacri Alain Delon şi Jean Gabin, ar merita revăzut. „Crima” lui Fernand Iveton? Intenţionase să plaseze o bombă, pentru a comite un act de sabotaj, într-o uzină din Alger, care urma să explodeze la o oră la care muncitorii erau plecaţi, pentru a nu face victime. A fost descoperită înainte de a exploda şi dezamorsată. Făptaşul denunţat. În vremuri „normale”, condamnarea ar fi fost de câţiva ani de închisoare. Dar în timpul războiului din Algeria, o anomalie în istoria Franţei şi în particular a justiţiei, altfel se judecau lucrurile, de către Tribunalul permanent al forţelor armate. Fiindcă poţi a nu avea sânge pe mâini, dar îl poţi avea însă pe stilou. La puţină vreme, Francois Mitterrand o cunoştea pe Anne Pingeot, marea sa dragoste, şi începea stupefianta corespondenţă (1962-1995), publicată în octombrie anul trecut, la Gallimard, sub titlul „Lettre a Anne”. Sentimental, tandru, rafinat, şi cum mai vreţi, scria un frumos roman, o frumoasă istorie, fără a se identifica cu vreun prototip de virtute.
