Mănăstirile Cârcea şi Vodiţa îşi sărbătoresc ctitorul
Două centre monahale din Mitropolia Olteniei îşi sărbătoresc hramul astăzi, de praznicul Sfântului Antonie cel Mare. În Arhiepiscopia Craiovei sfântul este cinstit la Mănăstirea Cârcea, de lângă Craiova, iar în Episcopia Severinului şi Strehaiei – la Mănăstirea Vodiţa.
Paşii pelerinilor se îndreaptă astăzi, de praznicul Sfântului Antonie cel Mare, spre două centre monahale importante din Mitropolia Olteniei: Mănăstirile Cârcea şi Vodiţa. An de an, tradiţia cinstirii sfântului a fost îmbogăţită prin privegheri, Sfinte Liturghii Arhiereşti şi rugăciuni pentru tot sufletul creştinesc din Oltenia.
La Mănăstirea Cârcea, în judeţul Dolj, sărbătoarea Sfântului Antonie a început aseară cu slujba Vecerniei, Litia şi Privegherea. Astăzi, Înalt Preasfinţitul Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, slujeşte Sfânta Liturghie, alături de un sobor de preoţi şi diaconi.
Aşezământul monahal de la Cârcea, închinat Sfântului Antonie cel Mare şi praznicului Intrarea Maicii Domnului în Biserică, se află situat la mai puţin de 10 km de municipiul Craiova. A fost ridicat în anul 1957, prin strădania familiei Cristofir, şi sfinţit după 1989, de mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei. Astăzi, funcţionează ca mănăstire de maici, fiind condusă de monahia Eleonora Cristofir.
În Cetatea Băniei, Sfântul Antonie este cinstit în mod deosebit la Catedrala „Maica Domnului – Dudu”, ca cel de al doilea hram. Aici credincioşii pot participa la Sfânta Liturghie, oficiată în sobor de preoţi şi diaconi, şi se pot închina la icoana sfântului.
În Episcopia Severinului şi Strehaiei, la Mănăstirea Vodiţa, Sfânta Liturghie este oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu părintele Ioanichie Nicolaescu, stareţul cinstitului aşezământ. Mănăstirea Vodiţa este cea mai veche ctitorie voievodală atestată documentar în judeţul Mehedinţi şi, totodată, prima vatră mănăstirească din ţara noastră administrată autonom (salmovlastie), după regulile Bisericii Orientale, stabilite de Sfântul Vasile cel Mare. Aşezământul a fost întemeiat de Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana în secolul al XIV-lea, pe teritoriul comunei Vârciorova, între anii 1370 şi 1372. (Sursa: www.mitropoliaolteniei.ro)
Sfântul Antonie cel Mare (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi începătorul vieţii călugăreşti. Este considerat de tradiţia monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare. S-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, ca fiu al unor ţărani creştini înstăriţi; aici a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică.
După moartea părinţilor săi – Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani –, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi, venind, urmează Mie” (Matei 19,21). Antonie a primit acest cuvânt ca şi cum îi era adresat lui direct şi, după ce şi-a împărţit averea la săraci şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.
În 286, la vârsta de 35 de ani, se aşează într-o fortăreaţă părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deşertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schit (Skete).
Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creştini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximin. În anul 312 se instalează în deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum), nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele. Aici trăieşte până la moartea sa (356), împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Sfântul Atanasie, persecutat de arianişti.
De altfel, viaţa sa a fost povestită de Sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii – Viaţa lui Antonie, scrisă la puţină vreme după moartea lui Antonie, între anii 357 şi 359.
