Revoltele fiscale din Marea Britanie

Exemplul cel mai semnificativ de greşeală în elaborarea politicii fiscale, care a generat o adevărată revoltă fiscală, care a condus la răsturnarea guvernului aflat la conducerea ţării, îl oferă guvernarea Thatcher din Marea Britanie, din anul 1990 *.

Guvernul a dispus înlocuirea impozitelor existente cu capitaţia.

Capitaţia fiind un impozit fix pe o persoană, generează următoarele  e f e c t e:

1. Înregistrarea celor mai mici cheltuieli cu stabilirea, constatarea, urmărirea şi încasarea; ca urmare, capitaţia nu conduce la situaţii de ineficienţă. Înregistrându–se cele mai mici cheltuieli cu stabilirea şi încasarea sa, capitaţia este de departe cel mai eficient impozit. Ca urmare, dacă s–ar avea în vedere numai considerentele de ordin economic (principiul eficienţei impozitelor), capitaţia s–ar situa pe primul loc din acest punct de vedere;

2. Capitaţia, având un preponderent caracter regresiv al cotelor de impozitare, conduce la cele mai mari inechităţi în impozitare în rândul contribuabililor. Cu cât discrepanţele sunt mai mari între veniturile membrilor societăţii, cu atât mai mare este gradul de inechitate. Deci, din punct de vedere politic, capitaţia este impozitul care nu este agreat, neregăsindu–se în programele electorale ale partidelor politice.

Motivul principal care a fost avut în vedere de guvernarea Thatcher din Marea Britanie, la introducerea acestui impozit, a fost acela al „guvernului ieftin”, conform căruia aparatul pentru stabilirea şi încasarea impozitelor va genera cele mai mici cheltuieli, care vor conduce şi la reducerea cheltuielilor cu întregul aparat de stat.

Desigur că s–a avut in vedere şi faptul că acest impozit generează serioase inechităţi în rândul contribuabililor dar s–a considerat că  „oamenii nu vor emigra şi nici nu se vor sinucide pentru a evita impozitarea, astfel încât distorsiunile economice vor fi minime.”

O asemenea decizie pare inexplicabilă într–o ţară ca Marea Britanie, cel puţin din următoarele considerente:

1) este o ţară cu o autentică democraţie şi cu un mare grad de educaţie fiscală a contribuabililor;

2) principiile de echitate fiscală, care sunt ridicate la rangul de principiu constituţional, nu lipsesc din programul electoral şi de guvernare al nici unui partid politic şi guvern;

3) atât măsurile de ordin politic, cât şi cele de ordin economic sunt temeinic fundamentate şi corelate între ele şi au în vedere protecţia socială a unui număr cât mai mare de cetăţeni;

4) populaţia, care are o bună pregătire fiscală (la nivelul obligaţiilor fiscale personale, în condiţiile aplicării fiecăruia din sistemele de impozitare practicate), cunoaşte foarte bine că sistemul de impozitare bazat pe capitaţie este inechitabil şi împovărător pentru familiile cu venituri reduse; altfel spus, populaţia ştie precis un lucru: capitaţia este un impozit cu un puternic caracter regresiv, fiind cu atât mai împovărătoare cu cât veniturile sunt mai mici. Cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât mai mult impozitul stabilit, după acest sistem, este mai neînsemnat, devenind derizoriu, insignifiant, ridicol chiar de la un nivel foarte mare al veniturilor.

Greşeala guvernării Thatcher de a subestima reacţia populaţiei faţă de introducerea unui asemenea sistem de impozitare a fost de neiertat: atacurile populaţiei faţă de un asemenea sistem de impozitare, susţinute şi de figuri proeminente – aparţinând, în special, domeniului politic şi economic – au avut un rol–cheie în răsturnarea guvernării Thatcher, după 11 ani de guvernare plină de succese remarcabile.

Aceasta ilustrează, în modul cel mai convingător, că economia şi politica nu se ghidează numai după eficienţă. Din punct de vedere al marii majorităţi a populaţiei, într–o ţară cu o autentică democraţie şi care doreşte sa realizeze statul bunăstării sociale, principiile de echitate fiscală sunt mai puternice decât cele de eficienţă.

Din cele de mai sus se mai desprinde o concluzie foarte importantă: dificultatea alegerii între eficienţă şi echitate în elaborarea politicii economice, în general, şi a celei fiscale în special.

Personal consider că episodul capitaţiei din Marea Britanie, din anul 1990, a pus capăt definitiv practicării unui asemenea sistem de impozitare, indiferent cât de mici sunt cheltuielile cu stabilirea şi încasarea sa, indiferent cât de scăzut este impozitul stabilit pe bază de capitaţie şi indiferent cât de ridicat ar fi standardul de viaţă al întregii populaţii.

Un „guvern ieftin” nu trebuie să se realizeze prin inechităţi fiscale.

Un „guvern ieftin” trebuie să se bazeze pe:

1) respectarea unor autentice principii de echitate fiscală;

2) existenţa unei legislaţii clare, precise, la modul imperativ şi stabile în timp;

3) un aparat fiscal redus, bine pregătit profesional, cu o conduită ireproşabilă şi performant în activitate;

4) întregul aparat de stat trebuie să fie cât mai eficient şi mai puţin costisitor: redus ca număr, compus din elite şi profesionişti şi cu venituri decente.

5) o preocupare permanentă nu numai pentru sporirea veniturilor bugetare, dar şi pentru reducerea cheltuielilor bugetare, concomitent cu creşterea eficienţei folosirii banului public.

Pentru o mai bună edificare asupra revoltelor fiscale generate de inechităţile în impozitare, dintre care „impozitul pe cap de locuitor (= capitaţia)”, este cel mai reprezentativ, consider că se impune a se cunoaşte modul în care este prezentat acest „impozit pe cap de locuitor” (capitaţia) în Dicţionarul de politică – Oxford, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001.

„Impozit pe cap de locuitor.

În funcţie de diferitele sensuri ale lui poll |vot, cap, n.t.], termenul are două sensuri (S) diferite, dar de o remarcabilă convergenţă:

S1. Un impozit fix perceput pe cap de locuitor (poll însemnând „cap de om”, deci „persoană pe o listă”).

Două vestite impozite pe cap de locuitor au fost percepute în Anglia: unul în 1381 (în realitate al treilea dintr–o serie începută în 1377) şi unul în 1990.

Impozitul din 1381 a fost descris la vremea sa drept „nemaiauzit până acum”. Era greu de colectat şi a fost în mare parte eludat în locurile inaccesibile pentru perceptori, cum era Cornwall. A dus la răscoale serioase, iar Savoy Palace (lângă actuala Trafalgar Square) a fost incendiat. A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei.

Impozitul din 1990 (în Scoţia 1989) a fost şi el greu şi sâcâitor de colectat şi a fost în mare parte eludat în locuri pe care perceptorii le–au găsit greu accesibile, ca de exemplu „inima Londrei”. A dus la revolte serioase, iar clădiri din Trafalgar Square au căzut pradă focului. A fost abandonat din cauza rezistenţei populaţiei. Cu toate acestea, se pare că a adus un beneficiu neaşteptat conservatorilor, care 1–au introdus. Dându–le votanţilor mai puţin bogaţi motive de a dispărea din registrul electoral, conservatorii au câştigat alegerile generale din 1992, la o diferenţă mai mare decât ar fi făcut–o altfel.

S2. Taxă percepută ca o precondiţie de înregistrare ca alegător (poll însemnând „numărarea de voturi la o alegere”). A fost utilizată în statele din sudul Statelor Unite, drept una dintre căile de a–i împiedica pe cetăţenii negri să voteze ( => drepturi civile) şi a fost declarată neconstituţională în alegerile federale prin Amendamentul 24 la Constituţie (1964).

Deoarece registrul electoral a fost una din sursele utilizate în alcătuirea registrului de impozitare pe cap de locuitor în Marea Britanie, acesta are un efect similar (fără îndoială în mod neintenţionat) cu acela al impozitului în sensul 2” (sublinierile îmi aparţin).

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcriţa.