Revin, determinat de evenimente frapante petrecute pe scena lumii de azi, îndeosebi în zona atât de periclitantă a geopoliticii, asupra unei mai vechi aserţiuni extrase din tezaurul sapienţial al umanităţii în integralitatea ei şi din care, sub presiunea atâtor atrocităţi cu mii de victime nevinovate înregistrate zilnic. Iat-o: nu există perfecţiune, nici fericire depline. Explicaţia e cât se poate de simplă: şi una şi alta, indiferent dacă raportate la individ ori la comunităţi, fie ele naţionale, organizaţii supranaţionale, religioase ori „ideologice”, nu au, constitutiv, valenţe „realiste”.
Dimpotrivă, subsumate unei predeterminări proiective, ele rămân într-un orizont de perspectivă, cu alte cuvinte, aparţin zonei idealităţii, intră în jocul năzuinţelor ce animă orice existenţă umană, indiferente la statutul lor identitar.
Am ajuns să cred că, dacă e să ne întoarcem la Hegel ca la unul din pivoturile gândirii fondatoare a modernităţii în substanţa ei cea mai intimă, logica triadei lăsată nouă oarecum testamentar în triada dialecticii, Absolutul rămâne nu doar intangibil (prin statutul de ideal, de năzuinţă) ci e chiar imposibil, asimilat actului „mortal”.
Prin acest hublou al unei navete spaţiale imaginare evoluţia lumii îşi devoalează mai exact contradicţiile ei de fond, sub semnul unei dualităţi disputate, într-o logică implacabilă, între progres şi regres, între bine şi rău, între sănătate şi boală şi, în plan strict politic, între libertate şi dictatură. O constatare a cărei validitate nu ne scuteşte însă de teroarea unei dileme în care intră logica liberului arbitru, cu toată încărcătura de controverse şi de dezbateri de-a lungul unei istorii care începe de la ezitările taoiste, interferând socratismul asumat dubitativ şi logica tomistă şi ajungând până la situaţia opţiunilor noastre cele mai banale de azi şi, cu siguranţă, de mâine.
Ilustrativ şi nu fără un izvod provocator, iau drept punct de referinţă recentele evenimente de natură geopolitică – „pactul” ruso-turc, ori Putin-Erdogan, fiindcă sub acest denominativ retrimite la altele, precum cel ce-avea să marcheze tragic ultima mare conflagraţie mondială cu aproape opt decenii în urmă – din care nu trebuie exclus şirul de atentate ce îndoliază Europa şi nu numai. În fond, regăsim în ele, fie şi sub tutela unei simbolistici a cărei periculozitate e deocamdată un subiect de palid „extemporal”, acelaşi morbid joc al dualităţii purtate în numele unui Absolut văduvit de natura sa idealistă, fiindcă e mutat în zona certitudinilor. Pe scurt, se resuscită spinoasa problemă, fără soluţii când „fericirea” e transferată propagandistic într-un proiectiv „Paradis” unde tinerii zbiri islamişti sunt îmbiaţi de un Profet într-un harem populat cu 70 de tinere virgine mirese.
La urma urmei, ceea ce mi se pare că pune laolaltă simbolistic vorbind parada febrilă a întâlnirii dintre Putin şi Erdogan de la Petersburg şi retorica triumfalistă a atentatorilor islamici şi, mai ales, a propagandiştilor lor de la cârma semilunadei (o cruciadă pe dos!) e ceea ce lucidul poet şi gânditor francez Paul Valéry descria magistral şi, aş spune, profetic, în 1945, puţin înaintea morţii:
„Trebuie să existe o plăcere extraordinară – avertiza el cu referire la ceea ce răvăşise Europa – în a uni puterea cu gândirea, a face un popor să urmeze ceea ce e conceput în singurătate; şi uneori a schimba de către câţiva singuratici şi pentru o lungă perioadă de timp caracterul unei naţiuni”.
Şi adăuga Valéry, nu mai puţin intrigant pentru tot ceea avea să urmeze în lumea dictaturilor de varii tipuri şi tipologii:
„Dictatorul e unicul titular al plenitudinii acţiunii. El absoarbe în sine toate valorile, reduce toate viziunile la cele ale sale. Îi face pe ceilalţi indivizi instrumentele gândirii sale, dorind să fie considerat cel mai drept şi cel mai perspicace, din moment ce s-a dovedit cel mai îndrăzneţ şi mai norocos în ceasul tulburării şi al rătăcirii publice. El a biruit regimul neputincios ori corupt, a dat afară oamenii nedemn ori incapabili şi odată cu ei legile ori obiceiurile care creau incoerenţa. Şi printre lucrurile dizolvate, libertatea. Mulţi se resemnează cu uşurinţă în faţa acestei pierderi. Trebuie să admitem că libertatea, printre probele ce sunt propuse unui popor, este cea mai grea. A şti să fii liber nu e dat în mod egal tuturor oamenilor şi nici tuturor naţiunilor. În zilele noastre libertatea nu e şi nici nu poate fi, pentru cea mai mare parte a indivizilor, altceva decât aparenţă. Dictatura nu face altceva decât să desăvârşească sistemul de presiuni şi de legături de care modernii, în ţările cele mai libere din punct de vedere politic, sunt victime mai mult ori mai puţin conştiente”.
Privind, cum spuneam, prin hubloul unei imaginare navete spaţiale lumea de azi, cu jocurile, mai mult ori mai puţin murdare dintre puteri, super-puteri, grupări, armate ori / şi religioase, cuvintele marelui gânditor francez sunt nu doar profetice, dar mi se pare că oferă şi un cod de descifrare şi de înţelegere al mersului lumii de azi.
