La 8 ani de la proclamarea independenţei sale, într-o euforie generală, fără ca Serbia să fi recunoscut vreodată sau să fie tentată de un asemenea demers, Kosovo – pe adevăratul nume Kosovo şi Metohia – lasă impresia unui stat care nu funcţionează. Ultimele răbufniri violente în stradă, la sfârşitul anului trecut, întreruperea sesiunii parlamentare cu gaze lacrimogene au evidenţiat un radicalism greu de înţeles din partea “opoziţiei”, al cărui lider Albin Kurti – pus în libertate după reţinerea sa pentru rolul jucat în manifestările din hemiciclu – a spus că asemenea răbufniri sunt necesare pentru “salvarea” Kosovo. În discuţie era de fapt un acord de “normalizare” a relaţiilor cu Serbia, convenit de Priştina şi Belgrad, sub tutela UE. O nouă manifestare contra acordului este prevăzută pentru miercuri, 17 februarie, “ziua independenţei”. Pentru Serbia, Kosovo rămâne un subiect ultrasensibil, leagănul culturii slave şi ortodoxe, cu trimitere la bătălia de la 1389 “Câmpia Mierlei”, când Serbia a intrat sub dominaţia turcă şi musulmană pentru 5 secole. Într-un fel, lucrurile pentru Belgrad sunt clare: preşedintele Tomislav Nicolici a spus că dacă recunoaşterea independenţei Kosovo va fi o condiţie sine qua non pentru aderarea la UE, atunci mai bine Serbia nu se va alătura blocului comunitar. La 9 noiembrie anul trecut, UNESCO a respins acordarea statutului de membru permanent statului Kosovo. Rusia şi Serbia s-au opus cu fermitate unui vot, care prin extensie ar fi putut fi interpretat ca o potenţială recunoaştere politică. Din 142 voturi, 92 “pentru”, 50 “contra”, nevoie ar fi fost de 95 de voturi pentru integrarea în UNESCO. Independenţa Kosova, la care Serbia se opune, cum spuneam, cu argumente istorice implacabile, a fost recunoscută de peste 100 de ţări, între care SUA, majoritatea ţărilor UE, dar nu şi Rusia, Spania, România şi China. De asemenea, Kosovo nu este membră a Naţiunilor Unite. Sărăcia, şomajul, corupţia endemică, clientelismul, ating, potrivit Băncii Mondiale, 40% din populaţie şi doar susţinerea politică a UE nu mai pare suficientă. Mai ales că tentaţia radicalizării islamice câştigă teren. Kosovo ar dispune de anumite resurse de materii prime (cărbune de bună calitate în primul rând), dar până acum nu s-a trecut la exploatarea acestora. Armonia etnică este doar pe hârtie şi oraşul Kosovska Mitrovika (Nord) – 80.000 de locuitori – despărţit, cu linie roşie, de poziţionarea celor două comunităţi, este o dovadă. La nord, comunitatea sârbă, ortodoxă, nostalgică după Iugoslavia, iar la sud comunitatea albaneză, efervescentă, sub perfuzie internaţională. Paradoxal, clubul de fotbal FC Trepca s-a împărţit în două şi o echipă evoluează în campionatul de amatori sârbesc, iar cealaltă în campionatul kosovar. Bătălia se poartă şi pentru stadionul oraşului, care acum poartă numele “eroului” defunct UCK, Adem Jashari. Ex-premierul Hashim Thaci, actualmente şef al diplomaţiei kosovare, se arată “plin de speranţă” şi doreşte ca în octombrie Kosovo să semneze un acord de pre-adeziune la UE, graţie celui privind “normalizarea relaţiilor cu Belgradul”. Washingtonul rămâne un fidel aliat al Kosovo, după campania de bombardament a Serbiei de NATO, pentru a pune capăt conflictului între forţele Begradului şi independentiştii albanezi din Kosovo (1998-1999). O asociere a municipiilor sârbe este anturată de confuzie şi îngrijorare: Priştina prezintă o versiune, Belgradul alta. În suspans, deocamdată, rămân acuzaţiile de trafic de organe şi elveţianul Dick Marty, madatat de Consiliul European pentru anchetarea alegaţiilor, făcute publice chiar de Carla del Ponte, ex-procuror general al Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, în cartea sa “Eu şi criminalii de război”, în care face afirmaţii extrem de grave, despre liderii UCK, care nu convin. Dar nimeni nu o contestă pe Carla del Ponte.
