Vizită la ICR Viena

O vizită la ICR Viena, într-o zi cu puţin vânt, dar care lasă cerul mai limpede şi iuţeşte gândurile, nu poate fi decât binevenită.

Am găsit-o pe Irina Cornişteanu, directoare din 2013 a institutului, într-o tete-a-tete cu o doamnă, dar m-a asigurat zâmbindu-mi larg că se va ocupa imediat de mine. Intrasem pentru prima oară în clădirea din Argentinierstrasee 39 şi mi-a plăcut interiorul luminos, cu un hol încăpător, biblioteca românească, o sală pentru spectacole cochetă, stil intim. Nu în cele din urmă, biroul directoarei, unul activ, cu calculatorul în permanentă alertă, cărţi chiar şi pe ferestrele mari care dau spre „Akzent Theater” şi din care, evident, mi-am însuşit câteva.

Cu Irina m-am văzut sporadic, din când în când la teatrul din Craiova, la câte o premieră de efect, înconjurată de prieteni din Bucureşti, dar am descoperit felul ei de a fi, cald, participativ abia acum. Trebuie uneori să faci un lung ocol pentru a descoperi un om. Energică, Irina Cornişteanu mi-a povestit câte ceva despre activitatea ICR Viena, despre legislaţia actuală şi modul de funcţionare a instituţiei şi am convenit pentru o lectură din scrierile mele, în colaborare cu „quartier21”, pentru luna următoare, când ar fi posibil să facem, dacă se leagă lucrurile, inclusiv o lectură în spaţiul oferit de institut. Asta dacă punem pe picioare un eveniment literar la care ar participa amicul meu, poetul austriac Bernhard Widder, plecat pentru câteva săptămâni la Teheran, dar şi poetul britanic Peter Waugh, şeful „Labyirinth”, o asociaţie a poeţilor de limbă engleză din Viena, editor al revistei „subdream”. Ambii, ca şi poeta Hanane Aad, soţia lui Waugh, cunosc România şi au participat la festivaluri de poezie de la noi (Craiova, Curtea de Argeş), iar Widder este îndrăgostit de Deltă căreia i-a dedicat haiku-uri!

Actuala clădire a ICR Viena a fost închiriată de statul român şi deschisă în 2004. Este plasată între Ambasada Română şi Consulat, în vecinătatea palatului Belvedere. Graţie unei excelente monografii oferite de directoare, apărută la Ed. ICR în 2011, pot să dau nişte informaţii interesante, decriptate pentru noi de istoricii Gabriel Kohn şi Peter Schubert. Acest imobil este opera lui Franz Schonthaler, maestru decorator la curtea imperială al lui Franz Iosef, de numele căruia se leagă destule clădiri faimoase din Viena (Arsenalul, Opera, Bursa, Stephansdom). Pentru români, el este cel care a contribuit la finalizarea altarului neogotic al Bisericii Negre in Braşov. Aşadar, există o filiaţie între Biserica Neagră şi clădirea ICR Viena! Din monografia alcătuită cu maximă competenţă putem afla amănunte şi detalii despre locurile pe unde au trecut români faimoşi astăzi, necunoscuţi la vremea lor, după cum putem remarca din această ambiţioasă însemnare a tânărului Titu Maiorescu, elev la Gimnaziul Academic şi la Academia Thereziană (între 1851-1858).

Născut la Craiova în 1840, Titu Maiorescu a absolvit la 18 ani, ca şef de promoţie, Academia Thereziană, după ce în primii ani era luat peste picior de elevii indigeni. Pentru că a renunţat cândva la un bal în favoarea unei lecturi din Virgiliu, colegii l-au ironizat numindu-l în derâdere „filozof”. Nesuportând afrontul, avea să noteze în „Însemnări zilnice”, un jurnal ţinut timp de 67 de ani: „O să le arăt eu măgarilor de vienezi ce poate un român”. Şi a dovedit, urcând toate treptele academice şi politice, până la numirea ca prim-ministru al României în 1913, calitate în care a prezidat conferinţa de pace de la Bucureşti, ca urmare a încheierii celui de-al doilea război balcanic (n-am auzit despre nicio evocare la Craiova a evenimentului anul trecut, când, iată, s-au împlinit 100 de ani). Dar, mai presus de toate, a fost şef de direcție literară românească, liderul „Junimii”, mentorul „Convorbirilor literare”, cel care l-a descoperit și editat pe Eminescu, „profeţind” ceea ce multora le era greu s-o facă în epocă: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmântului cugetării româneşti”.

Dar ce a făcut Eminescu la Viena, pe unde l-au purtat paşii? Anii trecuţi, când am trecut în fugă prin oraş, am putut nimeri într-o zi pe o stradă unde un imobil avea o plăcuţă memorială în limba română care avertiza că aici a locuit o perioadă poetul. Să fi fost pe Porzellangasse? Tot ce se poate, va trebui zilele astea să refac traseul până acolo, să-mi verific memoria şi instinctele. Cert este că Eminescu a avut aici mai multe „gazde”, inclusiv pe Dianagasse, Kollergasee şi Adamsgasse, între anii 1869-1872. Se întâlnea aici cu românii aflaţi la studiu (la Universitatea din piaţa Dr. Ignaz-Seipel, unde află acum Academia de Ştiinţe a Austriei), între care şi cu marele său prieten Ioan Slavici, care la finalul anului 1869 era în armată, în cadrul regimentului Ramming, în cazarma Franz Josef. Eminescu îl aştepta după amiaza să iasă în permisie şi porneau amândoi prin oraşul ademenitor – bani să fi avut. Am trecut pe lângă Biblioteca Naţională, în vecinătatea parcului Hofburg, acolo unde Eminescu citea cu nesaţ, ca student extraordinar al universităţii, atunci când nu împrumuta cărţi de la Slavici, aflat în disponibilitate financiară mai avansată. Aici, la Viena, a scris „Venere şi Madonă” şi cu acest poem a cunoscut consacrarea la „Convorbiri literare” (1870), pentru a deveni ulterior ceea ce Maiorescu a consfinţit prin cuvintele profetice de mai sus.

Românii care trec azi prin Curtea cu arcade a Universității de pe bulevardul Ring pot vedea, culcat în iarbă, un cap care seamănă izbitor cu figura poetului nostru iubit. Operă a sculptorului Josef Mullner, acest „cap al lui Siegfried” a fost expus în 1923 pentru a comemora memoria profesorilor şi studenţilor căzuţi în Primul Război Mondial. Figura are, după mărturia multor români care au văzut-o, mari asemănări cu cea a poetului nostru. E modul românilor de a-şi proiecta simbolic veneraţia pentru una dintre figurile cele mai strălucite ale culturii naţionale. Pentru că Viena a văzut şi simţit paşii, dar şi cuvintele, multor personalităţi viitoare ale culturii noastre, de la Ciprian Porumbescu la Lucian Blaga (care a stat cinci ani aici, într-o casă închiriată, mult mai opulent decât „bietul” Eminescu), Nichifor Crainic, actriţa Agatha Bîrsescu, soprana Viorica Ursuleac, favorita lui Richard Strauss, bancherul Zenovie Pop, muzicologul Mandicevschi etc.

Despre locurile pe unde a trecut şi a meditat Lucian Blaga sau despre faimoasa Operă căreia Ioan Hollender i-a fost director, şi unde poate fi văzută chiar zilele acestea soprana Ileana Tonca în rolul Zdenka, din opera „Arabella”, de Richard Strauss, altădată. Viena presupune răbdare şi atenţie, aşa cum spunea încântat Blaga, încă din 1916 când a sosit prima dată aici a şi a rămas fermecat pe viaţă de oraşul imperial şi de frumuseţile lui feminine, dar şi de pletora de artişti faimoşi pe care îi vedea la Cafe Museum.

NICOLAE COANDE

(corespondență din Viena)