Deşi n-ar mai trebui să fiu surprins de poziţiile – puţin spus ambigue – editorialiste ale lui Nicolae Manolescu, iată că, după lectura ultimei d-sale isprăvi din ultimul număr al „Adevărului” cu greu îmi pot reprima o stare de buimăceală. Intervenţia reputatului critic şi istoric literar, sub titlul disimulat sub o etichetă axiomatică („Realitatea ca ideologie”), reiterează un atac, ce se doreşte percutant, la adresa unor „tineri, printre care regăsesc şocat foşti studenţi ai mei”, culpabilizaţi de a promova nici mai mult, dar nici mai puţin, „reabilitarea discursului comunist”.
Cum spuneam, criticul literar, ex-şef al unui partid, „civic” (să înţelegem că „aliniat” la dreapta?!), ex-candidat la prezidenţiale, recidivează, reluând o polemică pe care de altfel a şi declanşat-o cu câţiva dintre tinerii intelectuali activi în ambientul unei mişcări, „CriticAtac”, în care sunt restructurate câteva idei ale unei stângi europene gândite ca alternativă la neoliberalismul, asimilat, peste tot în lume, unei drepte agresive şi păguboase. La prima intervenţie a d-sale, Nicolae Manolescu a primit răspunsuri, în opinia mea, nu doar bine articulate şi argumentate, dar şi în linia unor principii ce-ar trebui să caracterizeze şi să susţină în limite fireşti orice polemică.
De data aceasta, cu o grabă pe care doar o bună doză de autosuficienţă o poate explica, autorul noului atac porneşte fără o minimă precauţie de la o premisă falsă, distilată în două afirmaţii în care ambiguitatea, asumată, înclin să cred, din raţiuni de gratuită persuasiune. Prima, cu alura unei „teze”, axiomatică, aşadar, pretinde că „Sub ochii noştri abia întredeschişi, se conturează luări de poziţie pe net, în presa scrisă şi în cărţi în favoarea unui neomarxism (neoleninism?) pe cât de insidios, pe atât de periculos…”.
Am citit şi eu, dacă nu toate, atunci măcar câteva din susţinerile tinerilor luaţi drept ţinte ale editorialului nostru şi n-am identificat chiar nimic în poziţiile lor care să fie asimilabil neo-marxismului şi, îndeosebi, „neoleninismului”. Cea de-a doua afirmaţie, încă şi mai gravă, denunţă „reabilitarea discursului comunist…” de către „aceşti tineri” care „afirmă de a nu fi nostalgicii unui regim ale căror orori nu le-ar nega” şi care „le dezvăluie ignoranţa”, „dornici doar să reinventeze un discurs” care, crede N. M. pe o linie a unei hermeneutici cu rădăcini aristotelice, „este principalul răspunzător de ororile cu pricina”.
Totul îmi pare, aici, în succesiunea unor enunţuri nelipsite de un clişeism pe dos (a substitui o critică a capitalismului actual, al cărui eşec este deja arhivat nu doar de o „stângă” mai mult sau puţin radicală, ci şi de unii dintre ideologii săi de mai an, cu un „neoleninism” îmi pare chiar un act de uşoară ipocrizie), urcând, cu opinteli „pianul pe scări”, spre denunţarea marelui pericol, jocul de-a discursul comunist, care ar fi, astfel, un „drog puternic”.
Reflectând mai cu aplicaţiune asupra intransigenţei puse în operă de autor nu pot să nu mă întreb dacă, fie din lejeritatea datorată obligaţiunii de a-şi articula, săptămânal, editorialul, fie din cauza vreunui mobil ceva mai uman (gen poliţă de achitat vreunuia dintre foştii d-sale studenţi!), Nicolae Manolescu nu cade, astfel, într-una din capcanele taxonomiilor …ideologice. Fiindcă, un lucru e limpede, a invoca pe Lenin, ca şi pe Mao cu consecinţele, fireşte, oripilante, ale „discursurilor” lor, în cazul unor tineri ce-şi pun întrebări legitime faţă de cursul societăţii globalizate şi globalizante ale cărei derapaje tind deja către spectrul catastrofei, este, dacă nu o capcană, atunci chiar o deviere de la realitatea crudă, istorică şi socială, în care trăim. Cu ori dincolo de orice discurs.
