Când UE e forţată să abdice de la propriile decizii!

Incendii în Portugalia şi Spania, secetă istorică în Italia, dar şi în nu puţine zone din România (Moldova, Dobrogea, parţial Muntenia), scăderea debitelor râurilor şi inclusiv al fluviului Dunărea –cotele se apropie de un minim istoric-, val de călduri în Franţa, cu tot cortegiul de consecinţe nefaste în plan psihologic, social şi economic. Ministrul Mediului, Tanczos Barna, spunea că în acest moment rezerva de apă în cele 40 de lacuri din ţară este de 67%. În ultimele decenii seceta a avut o frecvenţă destul de ridicată, şi ameninţarea rămâne. În 2021 Uniunea Europeană a făcut neutralitatea climatică –atingerea zero emisii nete până în 2050- obligatorie prin lege. Totodată a fost stabilit un obiectiv intermediar de reducere a emisiilor cu 55% până în 2030. Pentru finanţarea Pactului verde, Comisia Europeană a prezentat, în ianuarie 2020, planul de investiţii pentru o Europă durabilă, care îşi propunea să atragă investiţii publice şi private de cel puţin 1000 de miliarde de euro în următoarele decenii. În cadrul planului de investiţii fondul pentru o tranziţie justă era pentru a sprijini regiunile şi comunităţile cele mai afectate de tranziţia ecologică, cu precădere cele dependente covârşitor de cărbune. Uniunea Europeană îşi mai propunea să utilizeze puterea de absorbţie de CO2 a pădurilor, pentru a lupta împotriva schimbărilor climatice. Chiar luna trecută deputaţii europeni au votat în favoarea revizuirii normelor privind despăduririle şi schimbarea destinaţiei terenurilor. Scopul acestei iniţiative era reducerea în mai mare măsură a emisiilor, faţă de obiectivul actual de 55% în 2030. Pactul verde european, aşa cum a fost el conceput, oferă planuri şi foaia de parcurs pentru ca Uniunea Europeană să-şi conserve obiectivele ambiţioase în materie de climă. Legea europeană a climei, element central al Pactului verde european, urma să transpună angajamentele politice ale UE, cu privire la climă, într-o obligaţie juridică. În fine, realizarea obiectivelor Acordului de la Paris, era potenţată. Numai că decarbonizarea sectorului energetic, element central al tranziţiei verzi, este în prezent, datorită consecinţelor războiului din Ucraina, şi a pachetelor de sancţiuni aplicate Rusiei, încetinit, dacă nu chiar pus sub semnul îndoielii. Germania va recurge din nou la cea mai poluantă dintre energii, cea pe cărbune. Recursul la cărbune este un reviriment pentru guvernul de coaliţie condus de Olaf Scholz care promisese abandonarea acestei surse de energie până în 2030. Guvernul a interzis deja noile cazane pe gaz, începând din 2024. Şi toate aparatele de încălzire instalate trebuie să funcţioneze cu 65% energie regenerabilă, ceea ce exclude combustibilul fosil. Situaţia variază de la un land la altul. După ce în luna aprilie Parlamentul European a cerut un embargou imediat asupra gazului şi petrolului rusesc „spre a se slăbi Rusia”, acum se vorbeşte de scenariul cel mai rău al unei eventuale întreruperi a gazului rusesc, în perspectiva iernii. Rusia, al treilea producător mondial de petrol (după SUA şi Arabia Saudită) şi al doilea producător de gaze, lasă de înţeles că nu este certă livrarea de gaze, prin Nord Stream 1, chiar după 21 iulie a.c., adică după efectuarea mentenanţei. Grava penurie de energie, impune umplerea capacităţilor de stocare până la venirea toamnei, reducerea consumurilor, pe cât posibil, deşi încă nu s-a ajuns la raţionalizare. Sancţiunile luate contra economiei ruse, din motivul evocat, se pot dovedi devastatoare pentru Europa, chiar dacă asta momentan nu se recunoaşte deschis. Cât priveşte revenirea la cărbune, cum este anunţată, în nu puţine ţări, asta face harcea-parcea tot ceea ce se stabilise anterior prin planul verde european ş.a.m.d..