#THISISACOUP, enunţul cel mai distribuit pe Twitter la finalul celor 17 ore de „pugilat! la care a fost supus premieul grec Tzipras; „lovitură de stat”, adică; calificativ împărtăşit şi de deţinători ai Nobelului, printre care americanii Paul Grugman şi Joseph Stiglitz, dar şi de unii dintre cei mai reputaţi economişti,, printre care autorii unei scrisori adresate Angelei Merkel·.
În plus, publicaţii din Franţa, Marea Britanie, SUA, Italia, Spania, ba chiar din Germania (Der Spiegel, printre altele), gânditori şi intelectuali de notorietate, precum antropologul Emmanuel Todd, ori Dominique Rousseau, cunoscut constituţionalist francez, universitar parizian au denunţat, fără echivoc, acordul finalizat, la Bruxelles, între grupul restrâns al Eurozonei şi premierul elen. O întâlnire maraton (termen oferit lumii moderne tot de greci, golit şi el de semnificaţie în contextul dat!) pe care talonatul The Guardian o definea, teribil de sugestiv, drept un mental waterboarding, termen referind la metoda de tortură folosită de CIA mimând înecul şi la care ar fi fost supus acelaşi nenorocos Tzipras.
Superfluu, dacă nu de-a dreptul inutil, a continua lunga listă de atitudini, unele mai vehemente decât altele, ce-au populat spaţiul mediatic al lumii globalizate. Şi evit intenţionat reacţiile politicienilor, fie ele extremist-pro ori contra-europene. Îmi asum distribuirea spre extremism şi în ce-i priveşte pe pro, măcar şi pe baza unei judecăţi tot mai potenţate la nivelul unor gânditori, personalităţi nealiniate partinic ce profetizează eşecul proiectului european. Şi năruirea unui vis frumos.
Faptul că extremele ce-şi asumă antieuropenismul s-au regăsit şi acum de la dreapta la stânga nici nu mai surprinde. Şi aproape că nici nu mai contează. Marie Le Pen, Beppe Grillo, Zori Aurii, Salvini leghistul, ca şi alţii, olandezi, finlandezi, câţiva, fascistoizi, chiar la Putere, au de partea lor măcar consecvenţa: proastă, criticabilă, dincolo de care pândesc coşmaruri aproape sigure.
Ce facem însă cu Maeştrii răi, după o formulă consacrată în gândirea post-nietzscheană, pentru care Europa şi europenismul au sfârşit prin a fi, într-o manieră lipsită de transparenţa recunoaşterii, „naţionalizate”: proiectul european a devenit, din ce în ce mai făţiş, o partidă pe care Germania o joacă alla grande, recunoscând drept partener o Franţă tot mai slăbită, pe care Emmanuel Todd nu ezită s-o subsumeze unui nou pericol Pétain-iat.
În fapt, chiar pericolul repetării istoriei e reiterat de tot mai multe de voci reputate; un avertisment lansat de acelaşi Emmanuel Todd încă din 10 iulie, în paginile cotidianului belgian Le Soir, care atenţia că suntem aproape de cea de-a treia autodistrugere a Europei pe mâna Germaniei.
La noi, însă, nici măcar la nivel strict partinic nu se mai distinge vreo nuanţă de rezistenţă la deviaţionismul proiectului european, aşa cum îl visaseră şi-l statuaseră fondatorii lui, dar şi cum şi-l doreşte o majoritate a cetăţenilor Uniunii. Cetăţeni al căror cuvânt – aşa cum s-a mai demonstrat o dată (fiindcă doar câţiva lideri, cinci la număr, şi-au arogat ultimul cuvânt în decizia din zorii zilei de luni, de la Bruxelles) – nu mai contează. Căci ceea ce i-a exasperat pe Madama Merkel şi pe aghiotantul ei, Schaeuble cu intransigenţe resetând triste pagini de istorie „neagră” a fost – au recunoscut-o ei înşişi – referendumul grecesc. Care, chiar în subtextul său semantic, trimite la însuşi temeiul unei adevărate democraţii.
Însă, dincolo de toate acestea, două ipoteze s-au aflat în joc, din care una s-a verificat deja, prin umilirea Greciei şi a premierului său, însă cea de-a doua abia urmează şi ea sfidează nu doar logica germană, fie ea şi anti-kantiană, ci pe cea mai elementară, cu punct de plecare în Aristotel. Presupunând că, azi, miercuri, la data scadentă pusă de perechea Merkel- Schaeuble, Tzipras şi guvernul lui ies din scenă şi, deci, simularea înecului sfârşeşte în asfixiere, singura variantă logică ar fi tot una referendală: adică alegeri. Şi cine ar avea cele mai mari şanse să le câştige? E aproape sigur că aripa radicală a Syrizei, plus neofasciştii şi vetero-comuniştii.
Cum ar reacţiona Europa – pardon, Germania, şi ea redusă la aceeaşi pereche de dublu mixt, Merkel- Schaeuble -, e dificil de anticipat. Abia atunci, poate, haina aruncată de Tzipras pe masa mini-euro-summitului, şi-ar vărsa, probabil, otrava centaurului mitologic spre un Heracle-caricatură chiar şi… hermafrodiatizat.
- · Thomas Piketty (director de studii la L’EHESS şi profesor la École d’économie ), Jeffrey D. Sachis, profesor de economie, director al Institutului pământului la Universitatea Columbia, din New York, Dani Rodrik, profesor de economie turc de la Universitatea Harvard, Simon Wren-Lewis, economist britanic, profesor la Oxford.