Basarabia – între „logica” istoriei şi raţiunea inimii

0
147

Legăturile mele cu Basarabia au ambiguitatea pe care numai ingratitudinea istoriei acestui străvechi pământ românesc o pot egala. Întâi de toate, întâiul meu învăţător, Buga, era refugiat din anii crânceni ai anexării sovietice şi multă vreme, cu inocenţa vârstei firave, n-am reuşit să înţeleg mai nimic din acea condiţie, încă disimulată, în public, ca o informaţie tainică. Altminteri, un brav dascăl, cu familie, locuind în dependenţa modestului locaş al şcolii, bonom în exigenţa obligatorie pentru sarcina asumată în faţa noilor săi consăteni, al cărui accent moldovenesc ne minuna nu fără un nevinovat gust al amuzamentului.

Mai târziu, mi-am căpătat rude, ce-i drept foarte apropiate şi dragi, prin alianţă, reperul fiind socrul meu, rămas în Ţară la întoarcerea de pe front, el şi încă doi dintre fraţi, ceilalţi trei optând să rămână, sub steaua sorţii, acasă, adică în Basarabia.

Nu m-am putut sustrage, deseori, implacabilului gând al unei vitregii agonale căreia i-a fost rezervată de către destin acest binecuvântat pământ strămoşesc. Am fost, întâia şi unica oară, în căutarea neamurilor la Chişinău, în aprilie 1990: acolo am petrecut primele Paşti libere, acolo am participat, cu o precipitare instinctivă, la marele marş ce-a traversat metropola de la un capăt la altul; şi tot acolo am petrecut câteva ore serale în compania lui Grigore Vieru, în bucătăria unor fini de-ai săi, ascultându-i poemele de revoltă surdă într-un calm din care răzbăteau parcă semnele unor tulburări ce-aveau să vină.

Au trecut, de-atunci, exact 24 de ani: aproape un dificil, ursuz, bicisnic chiar, sfert de veac măsurând, neiertător, un timp al confuziilor, al abandonului, al incertitudinilor de tot felul, în care orgoliile politicianiste, mai vechi şi mai noi, cuplate la exhibiţii populist-demagogice, au lucrat, deseori cu succes, la subminarea marilor speranţe aprinse în acea primăvară promiţătoare. De parcă întregul nostru neam românesc n-a reuşit să iasă, prin veacuri, de sub tutela fatidicului N-a fost să fie, cu substratul său zamolxiano-mioritic.

Căci n-a fost să fie nici reîntregirea, în numele unor realităţi istorice şi geografice palpabile şi nici măcar reinstaurarea acelui sentiment de comuniune fraternă în căutarea căruia s-au angajat mai curând artiştii şi oamenii simpli precum miile de săteni pe care i-am văzut şi cunoscut cu prilejul acelui marş sosind, răzleţi, peste câmpuri şi demontând astfel blocada pe care autorităţile rusofone o instituiseră în jurul cetăţii. Am cunoscut, prin ani, tineri basarabeni sosiţi la studiu în Bănie: nu elite, precaritatea multora era îndatorată şi instrucţiei soviet-rusoiste, cu artefacturi istoriografice, ideologice şi chiar lingvistice, ca şi unei inapetenţe identitare şi ea indusă în aceeaşi manieră pavloviană. Nicio sancţiune n-ar fi fost corectă. Dimpotrivă.

Şi, iată, a trebuit ca istoria însăşi să se răvăşească, sub impulsul destabilizator al orgoliului imperial brusc restaurat de un vechi purtător de manta kaghebistă, pentru ca Moldova de dincolo de Prut să-şi reaprindă speranţa visatei aderenţe la spiritul european. Şi, dincolo de orice tentaţie euforică, mă întreb dacă decizia în sine nu e un alt semn al derelecţiunii, solide şi la vârf, pe care liderii de la Bruxelles, ca şi de la Strasbourg, au tot ilustrat-o de-a lungul ultimilor ani.

Şi, totuşi, speranţa – înainte să moară, chiar şi ca semn al unei ultime clipe – înţelepciunea, conectată cu grijă la sursele raţiunii şi ale lucidităţii, nu trebuie să lipsească: cu atât mai mult în acest context în care conflictul pare să fi deveni vocaţional, de toate părţile, în care suflul răzmeriţei bântuie prin cancelarii şi pe străzi şi în care, sub nemiloasa biciuire a unei naturi scoase, la rându-i, din ţâţâni, totul pare a se aşeza sub zodia unei răscruci: a Istoriei şi a Omului.

Pentru cine, între intelectualii dispuşi la sorcoveli încropite din hârtie igienică, mai are curiozitatea unei confruntări cu timpul şi cu derapările sale dramatice, ar fi instructiv să recitească pagini, jurnalistice şi jurnaliere, din teribilii ani 39-40. Va regăsi, în file îngălbenite, niciodată clasate de instanţa adevărului, semnele terifiante ale holerei ce-a urmat. Tocmai în această perspectivă, orice abandonare a căii diplomaţiei e un risc pe care nimeni n-are îndreptăţirea să şi-l asume. Între „logica” istoriei şi raţiunea inimii, numai compromisul ne mai dă o şansă.