Am găsit de-a dreptul oportună, dacă nu salutară, ideea preşedintelui „UZPR”, filiala „Tudor Arghezi” Craiova, Mircea Pospai, de a discuta despre cel care a fost perceput ca un poet de excepţie, încât unora li s-a părut firesc să-l aşeze lângă Mihail Eminescu. Mihai Ralea –fără echivoc- îl poziţiona ca fiind cel mai important poet de la Eminescu încoace. Fireşte, aşa cum se întâmplă, îndeobşte cu spiritele de excelenţă, nu au lipsit contestaţiile. Unii nu acceptă ideea că lângă Eminescu ar mai putea fi aşezat încă cineva, alţii înţeleg greşit remarca lui George Călinescu, atunci când vorbeşte despre nefirescul existenţei unui singur mare poet într-o literatură. Tot George Călinescu în a sa „Istorie a Literaturii Române”, spunea: „Ca să înţelegi poezia lui Tudor Arghezi (Ion N. Teodorescu, n. 23 mai 1880, d. 14 iulie 1967) trebuie să ai vocaţia miturilor grozave, a viziunilor cosmice”. Relevantă este şi afirmaţia lui Ovid S. Crohmălniceanu: poezia fiorului religios, poezia vizionară, poezia terorii mistice, poezia răzvrătirii, poezia universului domestic, poezia metamorfozelor materiei, poezia jocului, poezia ingeniozităţii, poezia absurdului, îşi află punctele de plecare în opera lui Tudor Arghezi, placa turnantă a liricii româneşti noi. Şerban Cioculescu, poate cel mai autorizat critic al operei argheziene, afirmă că textele poetului confirmă o concepţie „profetică şi călugărească”. Profetică pentru că scrisul este dinamic şi clocotitor, biciuitor, fără umor şi îngăduinţă, călugărească în înţelesul răbdării, al înflorării încete, al migalei savante. N-am să stărui în expozeul meu asupra liricii excepţionale a lui Tudor Arghezi, destui alţii fiind realmente infinit mai calificaţi. Inventatorul tabletei jurnalistice din presa scrisă, şi aş dori să subliniez acest lucru, legat organic de Oltenia, bunicul dinspre tată al poetului, Tudor Cojocaru (113 ani), s-a născut la Cărbuneşti, pentru a se stabili ulterior la Craiova şi conform spuselor lui Mitzura Arghezi, tatăl ei s-a socotit întotdeauna de spiţă oltenească, fiind mândru de originile gorjeneşti, îmbărbătat de umbra lui Tudor Vladimirescu. La 15 august 1964, cu prilejul reapariţiei revistei Ramuri –serie nouă- Tudor Arghezi publica tableta „Bine te-am găsit Cărbuneşti”, un salut adresat spiritului cultural al Olteniei. Tudor Arghezi poate fi considerat şi creatorul limbii de plastilină, la antipodul limbii de lemn, folosită de cei care nu sunt capabili să se exprime în cuvintele lor şi apelează la şabloane. În mâna lui Arghezi, limba e bici, joardă sau nuia fermecată de alun, e braţul care loveşte sau degetul care mângăie, otrava care ucide, or parfumul de trandafir, cum spunea băileşteanul nostru, poetul şi prozatorul Petre Anghel în „Istoria politică a literaturii române postbelice” (RAO, 2014). Şi acum, după acest preambul destul de lăbărţat, să mă apropii de ceea ce am de spus.
Jurnalist în două sisteme politice diferite
Într-un interviu acordat ziaristului de excepţie, legat organic de Craiova şi Oltenia, Ilie Purcaru, unul din marii reporteri ai ţării, pentru ziarul „Înainte”, interviu regăsit în vol. 10 de publicistică (1951-1967) al Academiei Române, Tudor Arghezi spunea: „Mi-a fost dat să trăiesc marele contrast dintre cele două timpuri, atât pentru literatură cât şi pentru neînsemnata mea persoană”. Tudor Arghezi nu dezvolta, din raţiuni subînţelese, cum a traversat deşertul, dar ne oferea prilejul să reflectăm, fiindcă generaţia noastră de publicişti –evident nu la proporţiile la care a avut de suferit Tudor Arghezi- poate înţelege cel mai fidel ce înseamnă să faci jurnalism în două sisteme politice diferite. N-am să aduc în atenţie dezvăluiri şocante –de altfel adunând documentele, mărturiile, opiniile exprimate în epocă, s-ar putea constitui un voluminos dosar-, am să aşez în schimb „cazul Arghezi” şi „cazul Toma” pe nişte coordonate pe care le consider logice, şi într-un fel lămuritoare. Cele două cazuri, la care mă refer, s-au stins abia după ce Sorin Toma a făcut confesiuni în cartea sa „Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist” (Ed. Compania, 2004). Sorin Toma a fost redactor-şef al „Scânteii” din 1947 până în 1960, cea mai neagră perioadă a ţării, după ce fusese unul din redactorii „Scânteii” ilegale. Între 1960 şi 1974 a fost redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Deputat în MAN în mandatele 1952-1957, 1957-1961. După 1980 s-a repatriat în Israel la Netanya, unde a decedat la 8 martie 2016, nu înainte de a acorda un interviu incitant, Laviniei Betea în 2007, pentru „Jurnalul Naţional”, şi apoi Emiliei Şercan în februarie 2012, în care referirile la momentul care l-a „consacrat” sunt vagi. Fiindcă poţi să nu ai sânge pe mâini, dar poţi avea sânge pe stilou. În jurnalul său „1979-1989”, Mircea Zaciu face undeva o referire la seria de articole din „Amfiteatru”, sub semnătura jurnalistului Ion Cristoiu, care părând „curajos” –în 1979 denunţa culpa unui fost potentat politic, demult ieşit din joc de altfel. Concluzia lui Ion Cristoiu, scria Mircea Zaciu, pleda în favoarea unei teze mitizate însă perfidă: partajarea culpelor. De vină a fost fireşte critica dogmatică, politica dogmatică în cultură, în frunte cu acest Sorin Toma, dar de vină fusese şi Arghezi care n-a înţeles, n-a aderat, a ezitat, a ricanat etc. Ion Cristoiu nu eluda contextul, factorul istoric şi social-politic în care se petrecuse ex-comunicarea lui Arghezi, orchestrarea unei morţi civile, pentru cel declarat poate cel mai mare poet român în viaţă. Şi dintr-o dată scoaterea din circulaţie, punerea la stâlpul infamiei, etichetarea infamantă, interzicerea semnăturii, evacuarea din manuale, lucruri fără precedent în literatura română. Or, Arghezi acţionase în perioada 1945-1947 în concordanţă cu modul său de viaţă din totdeauna. Aşa cum nu respectase nici înainte instituţii şi ierarhii, tot astfel se considera îndreptăţit –ca jurnalist- să-şi exprime opiniile şi în climatul creat după septembrie 1947. Chiar în timpul regimului Antonescu, Arghezi dejucase rigorile cenzurii publicând ciclul „Letopiseţi”, pamfletul „Baroane”, diverse bilete de papagal. Cum nu ocupase funcţii publice în trecut, Arghezi se considera o persoanalitate negrevată sub raport politic. Cazul Arghezi a fost o înscenare a unui grup ce se pregătea să preia toată puterea (inclusiv în cultură) şi care voia să dea un avertisment major pentru întreaga masă de scriitori şi artişti. Lecţia a reuşit, majoritatea confraţilor au băgat capul la cutie, înţelegând că nu e de joacă. Când n-a mai fost nevoie, poetul a fost reabilitat.
Care este adevărul în cazul Arghezi?
Într-o scrisoare deschisă, adresată prof. univ. dr. Mircea Zaciu, publicată în revistele „Adevărul literar şi artistic” şi „Vatra”, în octombrie 1997, respectiv decembrie 1997, Sorin Toma exprima punctul său de vedere. Cine va căuta însă o explicaţie, o eventuală mea-culpa va rămâne surprins. Singurul interes pentru noi ca români al numelui de Sorin Toma este legat exclusiv de anti-arghezianul atac din „Scânteia”. Anterior, pe 15 iulie 1989, la 41 de ani de la evenimentul în discuţie, Sorin Toma trimisese postului de radio „Europa Liberă” o scrisoare care se transmitea 10 zile mai târziu intitulată „O mărturisire, o mărturie”. Dar victima nu era Tudor Arghezi ci… Sorin Toma. Farsa merită reţinută. Păţania lui Sorin Toma consta în faptul că fusese eliberat de la „Scânteia” în 1960, iar în 1963 – exclus din partid pentru „deviaţionism de drepta”, verdict dat de o comisie de anchetă condusă de Nicolae Ceauşescu. Mărturisirea sa nu viza holocaustul literaturii române, ci modul în care partidul l-a victimizat. Prin urmare ceea ce făcea Sorin Toma era un portret avantajos al lui Gheorghe Gheorghiu Dej şi unul cenuşiu al lui Nicolae Ceauşescu, mai ales că acesta ar fi avut un rol decisiv în excluderea din partid. Sorin Toma cerea o absolvire de păcate şi ea i s-a dat. Un detaliu: volumul „101 poeme” din 1947 nepus în circulaţie a fost dat la topit. Fapt fără precedent în literatura noastră. Nici istoria lui Călinescu n-a fost topită, oprită doar, depozitată. Personalitate puternică, Tudor Arghezi nu s-a lăsat „înregimentat” în Frontul Naţional Democrat sau alte organizaţii satelit ale Partidului Comunist, adoptând chiar o atitudine critică faţă de realităţile româneşti după 23 august. Pentru potolirea lui –aducerea la linie-, au fost căutate articole din perioada interbelică şi din anii războiului, care probau o atitudine incompatibilă cu noua situaţie, oficialităţile de la Bucureşti urmând cu slugărnicie indicaţiile venite de la Kremlin, de oprimare chiar lichidare a valorilor naţionale. Mai întâi, în 1946 i s-a decernat Marele premiu naţional pentru poezie, care cerea la schimb un revers: gratitudine şi tăcere. A fost sărbătorit în prezenţa ministrului Culturii, Ion Pas, a scriitorilor Eugen Jebeleanu, Marcel Brezlaşu, Zaharia Stancu, şi chiar a lui Iosif Chişnevski. Primind o sumă de bani, motiv ca opoziţia să-l acuze de oportunism. Ca preludiu, în 1945 poetul comunist Miron Radu Paraschivescu semnase deja în „România Liberă” un pamflet intitulat „Un impostor: Tudor Arghezi”. Stânga comunistă a reluat atacurile prin Miron Radu Paraschivescu şi Nicolae Moraru, acesta un semi-agramat, originar din Transnistria, care la Congresul ziariştilor din octombrie 1947 îi dedica un capitol defăimător. Urmează în ianuarie 1948 o serie de 4 articole, în „Scânteia”, sub semnătura lui Sorin Toma, fiul poetului oficial A. Toma, sub genericul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei” reluată într-o broşură de mare tiraj. Interesant un lucru: Sorin Toma nu acuza versurile scrise de poet în lagărul de la Târgu-Jiu vizând efectele campaniei catastrofale din răsărit, după ce reacţionase la raptul Basarabiei. Presupunerea potrivit căreia Sorin Toma a dorit îndepărtarea din literatură a lui Tudor Arghezi, pentru a netezi calea tatălui său, poetul A. Toma, nu e susţinută. Petre Anghel susţine că autorul a avut binecuvântarea lui Leonte Răutu, dar Sorin Toma în „Microistoria cazului” din cartea „Amintirile unui fost ziarist comunist”, precizează că însuşi conducerea partidului i-a cerut să scrie un articol păstrând în măsura posibilului „formulări proprii opticii de atunci”, iar indicaţiile corespunzătoare le-a primit de la Iosif Chişnevski şi nu prin intermediul lui Leonte Răutu. Precizarea lui Sorin Toma este următoarea: „Am scris articolul, publicat în zilele de 5, 6, 7 şi 10 ianuarie 1948, în primele zile după înlăturarea monarhiei. Nu au fost şi alte condee. L-am scris ca o sarcină de partid. Aveam sentimentul că eram implicat într-o acţiune folositoare partidului, literaturii, culturii, obştei. Recitind articolul, după o jumătate de secol, de la apariţia lui, mă cutremur: câte aberaţii şi câtă convingere debitată. În urma serialului din Scânteia, organul PMR, Tudor Arghezi devenea un proscris pentru 10 ani. Nu unul, doi, cu care fac carieră unii ca dizidenţă.
Lunga iarnă întunecată de la Mărţişor
Criticile din Scânteia echivalau cu o condamnare. Îşi va câştiga existenţa vânzând fructe din propria grădină de la Mărţişor, situată pe dealul din apropierea mănăstirii Văcăreşti. În 1984 în numărul 4 al revistei „Manuscriptum”, Ştefan Voicu, fost redactor-şef adjunct la Scânteia a publicat articolul „Cu privire la cazul Arghezi”, plecând de la cartea lui Alexandru George „Simple întâmplări în gând şi spaţiu”, unde într-un eseu autorul referindu-se la asticolul „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei” afirma că numai tinerii naivi îl atribuie celui care l-a semnat pentru circumstanţă, în realitate a fost un text la care şi-au dat concursul mai multe persoane. Ştefan Voicu susţinea că păstra adnotările lui Sorin Toma pe marginea volumului „Una sută una poeme” purificând fiecare poezie. Le-a citit, răscitit cu creionul în mână. Aversiunea lui Sorin Toma faţă de poezia argheziană –uneori criptată, dar totuşi mai limpede decât unele tablete- era demult cunoscută în redacţie. Poetul a cărui operă în tinereţe năştea optimismul sănătos, şi forţa vitală devenise purtătorul pecetei şi apoi fatale denaturări decadente. Fiind etichetat cântăreţul unei clase social-reacţionare, al burgheziei aflate în plină decădere morală şi culturală. Ştefan Voicu înclina să creadă că au dreptate cei care au considerat articolul lui Sorin Toma ca fiind un complex de inferioritate faţă de lirica argheziană. Cert este că articolul a apărut –realmente demolator- nu putea să nu aibă viza partidului. Articolul în opinia lui Sorin Toma s-a bucurat de o primire mai mult decât favorabilă chiar în mediul literar.
Ce cântăreşte mai mult?
La Congresul scriitorilor din 1956, într-un pasaj din raportul prezentat de Mihai Beniuc, secretarul Uniunii scriitorilor, pasaj dictat „de sus”, şi citit în prezenţa lui Gheorghiu Dej, criticile formulate la adresa poeziei lui Tudor Arghezi erau dezavuate. Şi însuşi Gheorghiu Dej i-ar fi cerut lui Sorin Toma să revină asupra criticilor despre Arghezi, preparând mult aşteptata reabilitare. Din anul precedent Arghezi devenise, de acum, membru al Academiei şi mai mult făcuse parte dintr-o delegaţie oficială care a plecat la Moscova. Arghezi intră în graţiile lui Gheorghiu Dej care doreşte să-şi demonstreze detaşarea de trecutul moderat de evrei şi stalinism, ca şi respectul partidului faţă de marile valori naţionale care omagiază partidul. Paul Sfetcu, fost şef de cabinet al lui Dej, timp de 13 ani, în memoriile sale spune că problema Tudor Arghezi i-a fost ridicată lui Gheorghiu Dej de Petru Groza în 1953, care i-a cerut lui Iosif Chişnevski, membru al secretariatului CC al PMR, resopnsabil cu agitaţia şi propaganda, să grăbească elucidarea cazului. Anecdotica întâlnirii dintre Chişnevski şi Arghezi consemnează scuzele pentru întârzierea şoferului trimis să îl aducă pe poet la consiliul de miniştri, care ar fi spus: „Ce mai contează 10 minute când eu am aşteptat 10 ani această întâlnire”. După o recepţie în cinstea lui Iosif Broz Tito, Gheorghiu Dej îl conduce acasă pe poet cu maşina, şi Tudor Arghezi are timp să-şi deplore starea materială care se va schimba de a doua zi: ministerul Culturii îi pune la dispoziţie un autoturism cu şofer pentru tot restul vieţii. Se arpobă mai mult publicarea operei anterioare prohibite. E trimis în Elveţia pentru tratament ocular. Culegerile de poeme „Stihuri pestriţe”, 1907, „Peizaje” şi „Cântare omului” au fost elogiate artificial inclusiv în Scânteia. În 1965 lui Arghezi i s-a decernat premiul „Herder” pentru literatură. S-a stins din viaţă în seara zilei de 14 iulie 1967 şi i s-au organizat funeralii naţionale. Se spune, şi o spune Alex Ştefănescu, printre cei care au făcut de gardă la catafalcul său, s-a aflat şi Nicolae Ceauşescu. Ce i s-a întâmplat lui Arghezi în 1948 l-a găsit nepregătit, iar vidul de simpatie creat în jurul celui incriminat nu mai avea nimic în comun cu repudierile de operetă din viaţa literară dinainte de război. Stigmatizarea la bătrâneţe l-a speriat şi l-a determinat să caute o soluţie de supravieţuire. Aidoma unui bijutier obosit, în ultimele două decenii de viaţă articolele sale din volumele de publicistică nu dezamăgesc dar nici nu constituie o revelaţie. Criticul literar Marian Popa în „Istoria literaturii române” menţionează că Tudor Arghezi fusese candidat le premiul Nobel în 1964, fiindu-i preferat Mihail Şolohov, autorul romanului „Pe Donul liniştit”, deoarece lobby-ul juriului suedez dorea concilierea cu statul sovietic ofensat prin premierea lui Boris Pasternac. Valoarea lui Tudor Arghezi va fi diminuată tocmai prin supralicitarea noilor sale texte. Dacă Arghezi a făcut concesii, destule şi întristătoare pentru unii, fără îndoială să nu uităm că, totuşi el şi nu altcineva a scris „Baroane”, ne încredinţează Ovid S. Crohmălniceanu în „Amintiri deghizate” (Ed. Nemira, 1994). N-a fost o bagatelă. Lui Arghezi îi plăcea să povestească amănuntele arestării şi deportării sale în lagărele de la Târgu-Jiu. Depinsese doar de câteva minute ca Gestapo-ul să pună mâna pe el. Autorităţile românişti îl ridicaseră şi, spre a preveni amestecul nemţilor, ofiţerii de poliţiei primiseră ordinul să controleze la fiecare gară prezenţa lui Arghezi în compartimentul păzit de jandarmi. Provocase o adevărată zguduire seismică, aptă să-l coste capul. Aşadar, ce cântăreşte mai mult? Cele câteva pagini regretabile ale lui Arghezi sau filele lui vrăjite? Peste ani, deşi reprimit în partid în 1970, înainte de a emgra în Israel în 1980, Sorin Toma va deveni el însuşi un model de putrefacţie morală.
*
Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România prezintă, prin intermediul studioului UZP-TV care transmite pe www.uzp.org.ro, simpozionul online „TUDOR ARGHEZI – DE LA POEZIE LA PAMFLET”, realizat de filiala „Tudor Arghezi” Craiova a UZPR în parteneriat cu filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România.
Au susţinut comunicări despre viaţa şi opera marelui poet ziarişti şi scriitori craioveni – dr. Mircea Pospai, preşedintele filialei Craiova a UZPR, conf. univ. dr. Ioan Lascu, preşedintele filialei Craiova a USR, prof. univ. dr. Florea Firan, conf. univ. dr. Toma Grigorie şi Mircea Canţăr, directorul cotidianului „Cuvântul Libertăţii”, din Craiova. Artistul şi actorul Sergiu Cioiu a oferit un recital poetic, din lirica argheziană.
