Globalizată printr-un proces pe care doar câţiva, puţini, gânditori cu vocaţie profetică l-au putut întrezări şi propune de-a lungul mileniilor, umanitatea trăieşte astăzi în mod cât se poate de real sub semnul unei comunităţi cu deplină cunoştinţă de sine fără precedent în întreaga sa istorie. Epocal, cum este, faptul acesta a fost făcut posibil de o revoluţie tehnico-ştiinţifice, în care informatica pare a-şi fi asumat privilegiul unei minuni din ordinul miracolelor de odinioară de prin basmele şi legendele prezente în imaginarul tuturor neamurilor. Ştim, cu siguranţă, acum despre planeta noastră şi despre vecinătăţile ei, infinit mai mult decât s-ar fi putut prevedea. Imaginea homerică a neastâmpăratului Ulise obsedat de coloanele lui Hercule ca de o limită a omenescului ce trebuia depăşită a rămas doar ca o simplă metaforă a forţei nelimitate de cunoaştere prezentă în dota fiecăruia dintre noi. Printr-un banal clic, ne desfătăm cu imaginea tulburătoare a Planetei noastre albastre privite din spaţiul interstelar, pătrundem, neinvitaţi, în comunitatea unui trib pierdut prin locuri necunoscute sau trăncănim cu un semen îndepărtat de la margini de lume cu aceeaşi ardoare cu care, nu demult, tăifăsuiam cu vecinul peste gard.
În pofida acestei realităţi – pe care câţiva se simt tentaţi s-o asimileze unui salt antropologic (o veritabilă mutaţie ?) -, întrebarea dacă lumea în care trăim astăzi e mai bună şi dacă omul, ca subiect al Istoriei, se recunoaşte mai bun, mai înţelept, mai bogat sufleteşte decât înainte capătă dimensiunea unei imense provocări. Evidenţa e, să recunoaştem, tristă din cale-afară. Cu amploarea conflictelor care au loc în Orientul Mijlociu, în Africa şi mai pretutindeni, cu spectrul îngrozitor al terorismului în inima Europei, certitudinile unei lumi mai bune se prăbuşesc şi, cu ele, speranţa unei coexistenţe în pace atât de clamate prin veacuri e mai veştejită ca oricând.
Sunt reflecţii pe care mi le-a facilitat iniţiativa Papei Francisc de a decreta şi organiza un Jubileu extraordinar (depăşind cutuma Tradiţiei catolice) consacrat unei teme a cărei actualitate se confirmă tocmai în starea conflictuală ce pare a stăpâni umanitatea în prezent: compasiunea. Şi nu, nu e vorba de mila, codificată în Răsăritul nostru ortodox, compromisă, poate, printr-un uz supralicitat şi decăzut semantic la nivelul unei clevetiri deseori penibile. Misericordia, termenul latin, are meritul de a include în compoziţia sa două semnificaţii care numai în aparenţă par îndepărtate, în realitate punând laolaltă cele mai sacre instanţe ale creştinătăţii: umilinţa şi inima, nevoia şi sufletul. Căci, în pluralitatea ei semantică, compasiunea presupune deopotrivă iubire pentru aproapele în suferinţă, o iubire cu pasiune, dar şi îndurarea, în ipostaza de chin hristic hărăzit împărtăşirii cu celălalt, aflat prin incident de destin, de partea neşansei, a nenorocului.
Anul jubiliar s-a inaugurat pe 8 decembrie printr-o ceremonie în Piaţa Sf. Petru din Roma, în condiţii de alertă antiteroristă mai puţin drastice decât se conturau, tocmai datorită intervenţiei Papei, acelaşi care, pe continentul american ori, recent, în Africa, n-a părut a se lăsa prea impresionat de ameninţări la propria-i persoană.
Noul an jubiliar succede celui patronat, în anul de graţie 2000, de către Papa Ioan Paul al Doilea şi pe care, din proprie iniţiativă, l-a consacrat tinerei generaţii, copiilor de care se simţea evlavios legat. De această dată, Papa Bergoglio, consecvent propriei sale identităţi umane şi creştine, a ales ca subiect compasiunea. Şi încă de la inaugurare a ţinut să-şi manifeste spiritul său inovator şi, oarecum, independent în raport cu o tradiţie prea dogmatică, solicitând deschiderea porţilor tuturor creştinilor, practicanţi sau nu, dincolo de perimetrul Vaticanului. Astfel, prin edict, au fost deschise porţile şi uşile tuturor lăcaşurilor de cult, de la catedrale metropolitane la bisericuţe de cătun şi la mănăstiri izolate, mergându-se până la celulele din închisori acolo unde Papa Francisc s-a deplasat pentru a aduce celor suferinzi, dincolo de vinovăţii, lumina iertării divine ca într-un apostolat originar.
Constat că, dincolo de răzleţe şi parcimonioase informaţii, evenimentul abia inaugurat al unui nou An Jubiliar ce se va încheia la 16 octombrie 2016, n-a avut nici pe departe ecoul declanşat de ambiguităţi „patriarhale” ale Bisericii noastre, supuse, din nefericire, unui şir de asalturi mult mai nocive decât par la prima vedere.
